Într-unul dintre cele mai bine documentate rapoarte din literatura de specialitate despre scrierea expresivă, Frattaroli (2006) a făcut o meta-analiză a 250 de studii diferite. Reiterând mai multe teorii despre cum vindecă scrisul, inclusiv ipoteza inhibiției, a procesării cognitive sau modelul expunerii, Frattaroli e de părere că ar mai fi nevoie de explorarea unor factori moderatori/ variabile străine precum contextul traumei participanților, instrucțiunile din partea cercetătorilor, perioada de follow-up. Dar, întrebarea de boltă a întregului studiu nu e dacă scrisul expresiv e o pilulă vindecătoare, ci în ce fel ar trebui administrat pentru maxim de eficiență.
Scrisul pare capabil să faciliteze extragerea din mina experiențelor personale a acelor informații relevante care pot acționa ca un ferment, ca un catalizator binefăcător lubriifind angrenajul de de percepții, acțiuni, gânduri și emoții experimentate în prezent, ajutând individul să își depășească problemele. A trage concluzii specifice cauzale despre evenimentele importante din viață, poate de asemenea reduce povara fricii, a nesiguranței, care poate rămâne activă emoțional, chiar și după ani de la consumarea unui eveniment traumatic.
Urmărirea unor obiective importante sau clarificarea scopului și rostului în viață duce de asemenea la creșterea emoțiilor pozitive și la reducerea nesiguranței, a îndoielilor, a diverselor amenințări, care te scufundă în disperare, lipsă de speranță și de sens.
Totuși, trebuie să o spunem, există prea puțin consens între diverșii cercetători, în legătură cu funcționarea mecanismelelor care fac scrisul benefic.
Confruntarea emoțiilor reprimate. Marea descoperire a lui Pennebaker e că reprimarea emoțiilor duce la boală. Inhibiția presupune consum energetic. Să te abții de la a gândi, acționa și simți cum îți vine în mod natural, toate astea presupun efort psihic. Inhibiția cronică, de-a lungul ani și ani, adună stres în corp și afectează abilitatea de a gândi limpede. Fiecare eșec de a integra complet o experiență înseamnă o nouă rană, pe jumătate în afară conștiinței, într-un purgatoriu al fantomelor care nici măcar nu poate fi accesat cum trebuie până ce nu primește primește haina, de fapt forma, cuvintelor. Fără a fi exprimate, experiențele negative, traumele, exilate în afara conștiinței, nu pot fi integrate. Pennebaker a sugerat că înfruntarea lor retează nodul gordian al inhibării. Confruntând o traumă, exprimând-o, fie oral sau în scris, efectul biologic toxic al inhibării e dezlegat. Confruntarea obligă la regândirea, înțelegerea și asimilarea evenimentelor-problemă.
Reglarea termostatului emoțional interior. Klein & Boals (2001) au descoperit că, în procesul de scriere expresivă, gânduri reprimate și intruzive legate de experiențe stresante sau traumatice sunt eliberate din memoria de lucru.
Lepore, Greenberg, Bruno & Smith (2002) au adăugat că, pe lângă eliberarea memoriei de lucru, scrierea expresivă îmbunătățește funcționarea termostatului emoțional interior care duce la o sănătate sporită atât din punct de vedere fizic cât și emoțional.
Lepore și colegii săi au mai observat că scrierea expresivă poate oferi un cadru de obiectivare a experienței în care poți tolera și micșora frica și alte emoții negative inițiale.
Expunerea repetată. Trei seturi de intrucțiuni au fost date participanților la un un studiu condus de Sloan, Marx și Epstein (2005). În primul grup, studenților li s-a cerut să scrie mai multe zile la rând despre unul și același eveniment traumatic. În al doilea grup, studenții au scris despre evenimente traumatice diferite. Și în al treilea grup – despre evenimente obișnuite, netraumatice. Rezultatele studiului arată că studenții cărora li s-a cerut să scrie despre același eveniment traumatic au manifestat reduceri semnificative ale simptomelor fizice și psihice.
Terapia prin expunere e deja un tratament clasic pentru PTSD, apărut cu mult înaintea unor instrumente mai noi precum EMDR (Eye Movement Desensitization and Reprocessing Therapy). Dezvăluiri în scris repetate ale unor evenimente traumatice tind să aibă rezultate benefice.
Schimbarea deznodământului. Scrisul poate fi un instrument de schimbare a deznodământului. Asta nu înseamnă că ne trebuie neapărat un happy-end al poveștii personale, cât mai degrabă un final vindecător.
“Poezia ne poartă dincolo de lumea grijlor cotidiene, în lumea poemului, unde putem află un sens mai adânc al vieților noastre”, spune R. N. Anderson (1999) despre terapia prin poezie, descoperire care e valabilă în aproape orice tip de terapie narativă.
Kerner & Fitzpatrick (2007) cred că procese cognitive de schimbare sunt mai lesne introduse prin metafore care facilitatează explorarea de noi căi de a înțelege experiențele trecute.
Chatarsis emoțional. Actul de a scrie exprimând gânduri și emoții poate fi la fel de eficient ca terapia tradițională în care stai și povestești de pe canapea, sunt convinși Kerner și Fitzpatrick (2007).
Procesarea cognitivă sporită. Pennebaker e însă de părere că aceste consecințe pozitive ale scrisului nu apar atât ca urmare a reducerii reprimării sau inhibiției, sau a unui catarasis emoțional, ci mai degrabă ca efect al coagulării unor povești coerente. Pennebaker consideră că răcoritul prin scris, ca și lovitul pernelor în terapia Gestalt sau scrisul despre fantezii agresive, are rezultate îndoinice.
În schimb, Harber și Pennebaker (1992) au sugerat că scrisul atent, elaborat, poate ajuta în producerea de structuri mentale organizate, prin analizarea relațiilor de cauză efect din trecut, și translarea învățămintelor, în chestiunile de prezent și viitor.
Kitty Klein and Adriel Boals (2001) au demonstrat creșteri semnificative ale memoriei de lucru la participanții în două studii, grație unei descreșteri în anxietate și a gândurilor intruzive care duc la depresie.
Klein (2002) e de părere că amintirile traumatice sau stresante sunt depozitate fragmentar în structuri slab organizate, agățate doar într-un cui al memoriei, și prin urmare, pot în anumite condiții, să te ia pe sus, ca într-o alunecare de teren emoțional. Fie că vin nedorite, pe nepusă masă, fie că trebuie suprimate, în oricare dintre aceste cazuri, sunt mari consumatoare de resurse ale memoriei de lucru. Capacitatea de rezolvare a problemelor cotidiene și cele de alegere și urmărire a unui obiectiv sunt în felul acesta concurate și sabotate. Klein crede că scrierea expresivă creează amintiri mai bine organizate, care folosesc mai puțin din resursele memoriei de lucru. Rezultă o stare de sănătate și o reziliența mai bune, și abilitați sporite în rezolvarea problemelor.
Deși uneori poate începe ca un amestec dezordonat, ca o salată de cuvinte, în fraze șchioape, ajunge încet-încet să capete formă odată ce subiectul perseverează. Scrisul organizează. Pentru Evans (2009): scrisul, „ca însăși terapia, începe împotmolit, în dezordine, dar ajunge să capete formă de proză sau poezie vindecătoare.”
Înțelegerea imaginii de ansamblu. Examinând un eșantion de asistente finlandeze, Elovainio and Kivimäki (1996), au demonstrat că gradul de stres resimțit de angajat depinde de cât clar formulate și bine înțelese de echipă sunt scopurile oranizației. Și această regulă se aplică fiecărei categorii profesionale, în aproape orice tip de organizație. Latham and Kinne (1974) au descoperit că, de exemplu, echipele de lucrători forestieri care primeau o sarcină specifică, greu de realizat, dar cu un set de instrucțiuni clare, erau semnificativ mai productive decât echipele similare care erau doar îndemnate, la modul general, să facă o treabă cât mai bună. Performanțele se păstrau chiar și când lucrătorii erau plătiți cu ora, nu pe baza arborilor tăiați din pădure. Aceste descoperiri rămân valabile și în cazul ocupațiilor mai abstracte, precum cercetare și dezvoltare sau planificare și management.
Studii în laborator le-au prelungit valabilitatea în domenii precum memoria, abilitatea matematică și timpul de reacție. În felul acesta, vedem că înțelegerea și asumarea unor obiective mai largi, de ansamblu, fie că sunt ale unei organizații sau ale societății, ale Divinității sau Evoluției, chiar și când nu sunt congruente scopurilor imediate la care țintește individul, cresc performanța și pot reduce stresul.
Elaborarea unui plan. Urmărirea unor obiective asumate poate fi un instrument valoros în încercarea de a face fața pierderii sau traumei. Abilitatea de a-ți vedea de viață după un incident traumatic pare să fi în strânsă legătură cu recuperarea. Blocarea într-o lipsă aparentă de sens a oricărei activități, e asociată cu depresia. Mai mulți cercetători au descoperit beneficiile urmăririi unor obiective după o pierdere traumatică.
Stein, Folkman, Trabasso and Richards (1997) care au studiat un public țintă de subiecți care și-au pierdut partenerii bolnavi de SIDA, au descoperit că existența unor țeluri bine conturate, era legată de o stare de bine mai bună la momentul înmormântării, dar și de o mai bună recuperare în anul următor.
A gândi și a acționa în vederea obținerii unui obiectiv este clar folositor în momentele de tulburare emoțională. Și pare să ajute, de asemenea, la creșterea stării de bine cotidiene. Cercetătorii care studiază emoțiile au descoperit că urmărirea unor obiective, și atingerea lor, sunt strâns legate de sentimentul de fericire. Pe măsură ce, în fișetele domeniului nostru din Marelui Biblioraft al Științei crește bagajul informații și cunoștinte despre natura biochimică a răspunsurilor emoționale, psihologii sunt tot mai convinși că multe din emoțiile pozitive pe care le simțim sunt o consecință a eliberării de dopamină ca răspuns la dovezile din mediul exterior că facem progrese satisfăcătoare în direcția obținerii scopurilor dorite. (Gray, 1982)
Și obiectivele stabilite de unul singur, care sunt importante pentru persoana în cauză, par de asemenea a fi mai multe șanse de succces decât cele stabilite de alții, care sunt adesea motivate de surse de emoții negative precum vinovăția sau presiuni din partea familiei. Kennon M. Sheldon și Linda Houser-Marko (2001), care au cerut unor studenți să detalieze în scris opt obiective pe care și le propuneau, și să detalieze motivele avute în vedere, au reușit să demonstreze că atingerea unor scopuri asumate și auto-fixate, e mult mai probabilă decât la cele fixate de surse exterioare. Mai mult: studenții aflați în procesul urmăririi scopurilor pentru motive personale intrinseci au obținut note mai mari decât media normală deși, în mod remarcabil, majoritatea scopurilor lor nu aveau legătură cu școala sau cu notele.
Aceste descoperiri sugerează că oamenii care pot să își asume un set de obiective care le distilează interesele și valorile implicite sunt capabili să funcționeze mai eficient, mai flexibil și mai integrat în toate domeniile vieții lor. Asemenea rezultate au fost replicate de Morisano, Hirsh, Peterson, Shore and Pihl la McGill University (2010).
Cercetările lui Latham și Saare (1979) au arătat că participarea la stabilirea obiectivelor crește în mod semnificativ capacitatea de înțelegere strategică. Pham și Taylor (1999) au început să deconstruiască procesul atingerii scopurilor (prin pași și etape intermediare) și să îi studieze structura cauzală. Studenților li s-a cerut să își imagineze două posibile situații:
În urma acestei simulări mentale, participanții au scris ce și-au imaginat. Studenții care și-au imaginat tot procesul în cele mai mici detalii au performat semnificativ mai bine la test decât cei care doar și-au imaginat obținerea unei note bune. Această îmbunătățire pare a fi o consecință a formării și execuției unui plan de studiu din partea grupului de succes, precum și o descreștere a anxietății provocată de examen.
A. Bandura (1986) a stabilit că a fantaza despre un viitor dorit, în opoziție cu un prezent mai puțin valoros, ajută la marcarea stărilor viitoare dorite cu afect pozitiv, mediate cum sunt, de așteptări ferice. Importanța obiectivelor intermediare, bornele din traseul către scopul principal, a fost de asemenea investigată. Asemenea obiective de etapă par importante în anumite conjucturi de ambiguitate și complexitate, unde trebuie luate în considerare foarte multe variabile și unde obiectivele pe termen lung trebuie evaluate și re-evaluate constant, din cauza circumstanțelor în continuă schimbare. Succesul în obiectivele de etapă crește dedicarea față de obiectivele pe termen lung.
Scrierea expresivă și depresia. Într-un studiu în care scrisul e prezentat ca activitate cotidiană, cercetătorii au descoperit că scrierea expresivă poate fi o intervenție eficientă pentru pacienții diagnosticați cu depresie severă (Krpan at al. 2013). Pentru Krpan și colegii ei, dovezile statistice, dar și cele anecdotice, par să indice că a încorpora scrisul în tratamentul depresiei duce la rezultate pozitive.
Lepore (1997) arătase într-un studiu anterior că deși scrierea expresivă nu afectează frecvența gândurilor intruzive, totuși, le moderează impactul asupra simptomelor depresiei.
