Suntem Natalia Roman și Catalin Gruia, judecătoarea și psiho-jurnalistul, doi prieteni trecuți prin viață din pozițiile polar opuse, de furnică și greiere, care au ajuns la aceiași concluzie: că alegerea "greului potrivit”, e calea spre clădirea voinței, caracterului și fericirii autentice.

Scurtătura modernă a lui mi se cuvine pe calea ușoară a confortului bate exclusiv la ușa depresiei și lipsei de sens…. Nu satisfacția imediată, ci îmbrățisarea greului potrivit, cultivarea rezilienței și a găsirea unui scop duc la o fericire durabilă.

Dacă ați ratat primele episoade —> am adunat 2 la linkurile de mai jos. Și dacă vă plac sau vă pun pe gânduri sau poate pe unii chiar îi fac să spere, dați-le mai departe către tineri care au nevoie de repere.

1. PLEDOARIE PENTRU judecata critică și și reîntoarcerea la valorile eterne. Reflectăm împreună asupra direcției în care se îndreaptă societatea modernă tot mai tehnologizată și asupra modurilor în care putem menține autenticitatea și conexiunile esențiale într-o lume tot mai superficială. —>https://bit.ly/49HhGYZ

2. CINE NE SALVEAZĂ COPIII, în noul război împotriva dogurilor. Avem licee în Târgu Mureș unde 8 din 10 elevi consumă droguri. După gafele, abuzurile și defilările cu cătușe la TV, făcute în războiul împotriva corupției, statul român se pregătește de un nou război împotriva drogurilor. Însă de data asta victimele nu vor mai fi politicienii adverși și corupții celorlalți ci chiar copiii noștri. Este băgarea lor în pușcării, cu pedepse majorate până la 10-15 ani, cea mai bună dintre soluțiile posibile? Sau e mai degrabă multă neputință aici, lipsă de viziune, neînțelegerea fenomenului, incompetență crasă la nivelul factorilor de decizie? —> https://bit.ly/3V7vdV2

În câteva momente dificile din viață scrisul m-a salvat, ajutându-mă să integrez ce mi se întâmpla. Câțiva prieteni din bula mea, toți comunicatori de profesie, mi-au povestit despre experiențe similare. Fără să știm măcar că facem asta, ne predam instinctiv unei tehnici descoperită, testată și răs-testată de psihologul J.P. Pennebaker. Dacă aș fi putut participa, cum mi-am dorit la un moment dat, într-unul din studiile obișnuite începute de Pennebaker în urmă cu aproape 30 de ani, aș fi fost fi invitat la laborator, unde mi s-ar fi pus în față o foaie de hârtie sau un laptop (mai nou), împreună cu asigurările de confidențialitate de rigoare, și mi s-ar fi cerut să scriu despre despre o experiență dureroasă din viață. Și, exact pe gustul meu, instrucțiunile cercetătorului ar fi pretins să o descrii cât mai amănunțit, să îți explorezi cele mai ascunse, secrete, îngropate gânduri și emoții. O sesiune de scris dura 15 sau 30 de minute și ți se cerea să te întorci și să mai scrii iarăși despre experiența asta încă alte trei până la cinci zile consecutive. Participanțiilor din grupul de control, li se cerea să scrie în aceleași condiții, același număr de ore, dar despre subiecte neutre precum programul zilnic, pantofii sau cina zilei.

Rezultatele studiilor în domeniu arată că scrierea expresivă despre evenimente traumatice are multe beneficii, evidente în comparație cu grupul de control. Oamenii care au deschis în sine uși către cele mai secrete gânduri și sentimente, explorându-și prin scrisul în jurnal, reacțiile la necazuri sau traume, au mai puține vizite la doctor în lunile care urmează sesiunii de scris, prezintă o creștere a funcțiilor sistemului imunitar, raportează scoruri mai mici la depresie și obțin note mai mari la școală sau e mai probabil să își găsească mai repede un job nou după o concediere. Aceste efecte benefice arată iar și iar la o super diversitate de indivizi sănătoși și bolnavi, tineri și bătrâni, bogați și săraci, din toată lumea.

Inițial, cercetătorii au crezut că beneficiile scrisului expresiv în jurnal despre traumă se datorau catharsisului emoțional în sensul că actul de a scrie ne-ar permite să depășim anumite inhibițiile legate de traumă eliberând emoții ca dintr-o oală sub presiune. Această explicație este astăzi considerată depășită.

Adevăratele mecanismele par să fie legate de însăși natura procesului scrisului care ne ajută să înțelegem, să ne acceptăm necazul prin găsirea unui sens în și dincolo de traumă. Scrisul pare de asemenea să reducă tipul, modul și intensitatea cu care suntem vizitați de gânduri intruzive.

M-am întrebat adesea ce face scrisul în jurnal atât de special și de eficient. De ce convertirea în cuvinte și propoziții a emoțiilor, gândurilor și imaginilor despre evenimente traumatice schimbă felul în care gândim despre ele? Să presupunem că ai trăit o dezamăgire în dragoste. E foarte probabil ca lucrul acesta să te blocheze într-un ciclu de ruminări de gânduri și imagini intruzive, o rotire în cerc, la nesfârșit, inclusiv în momente de răscuce în viață când chiar ar trebuie să te focusezi pe aspecte serioase ale prezentului.
Scrisul în jurnal despre experiența trădării te obligă să îți organizezi și să integrezi gândurile și imaginile intruzive într-o poveste coerentă. Limbajul, prin însăși natura sa, este foarte structurat. Însuși actul de a scrie propoziții te forțează să gândești în termeni cauzali (x adus la y care la rându-i a provocat z) și ajungi automat o analiză care te poate ajuta să afli un sens, să crească gradul de înțelegere și în cele din urmă sentimentul de a fi la butoanele din Turnul de Control al propriei vieți.
Când o experiență capătă formă, structură și înțeles pare dintr-o dată mult mai domesticită, mai controlabilă spre deosebire de etapa când e omletă haotică și dureroasă de senzații, gânduri și imagini. De exemplu, Pennebaker și colegii lui au descoperit că numărul de prepoziții cauzale (din cauză că, prin urmare, deoarece, etc) și cuvinte care denotă înțelegerea (a înțelege, a realiza, a vedea) în sesiunile lor de scris despre subiectul traumatic e direct proporțional cu câștigurile la capitolul sănătate și stare de bine. Când găsești un sens în trauma ta, o poți accepta și integra mai ușor. Fixarea în scris, într-un mediu extern, precum o filă de jurnal sau un document word, a unor gânduri intruzive tinde să te despovăreze de ele.

Sau să îți dau alt exemplu: să fie mai clar totul. În unele zile mai fac un soi de voluntariat, de fapt mă joc cu copiii de la școala din sat, pe care prin experiment, prin poveste, prin dezbatere, încerc să-i învăț un strop de gândire critică.

Și, printre multe altele, am făcut exercițiul ăsta cu ei, mai spre sfârșitul orei: 10 minute de Best Possible Self. E marca unei psiholoage, Laura King, care a inventat exerciul ăsta în care trebuie să scrii despre cum te vezi peste 10, 20, 50 de ani în condițiile în care ai fost super norocos, tot ce ți-ai dorit în viață, ți-a ieșit, în familie, carieră, hobby, în absolut tot și toate, ce mai, și-a mers de minune, și au trecut 10, 20, 30, 50 de ani, cât vrei tu, și mâna pe care ai primit-o în jocul de poker al vieții e quintă royala.

No, acum descrie ce vezi? Cum ești, ce vezi acolo? Și înainte de a scrie, în prealabil le-am spus copiilor că trebuie să pună întrebarea în interior ca și cum Dumnezeu ar fi în inima lor și îl întrebi acolo, cum te-ai duce la Delfi sau, nu știu, la un călugăr de la Muntele Athos. Întreabă acolo și trage apoi cu urechea la îți spune divinitatea din interior.

Și bineînțeles am luat și eu pix și hârtie, ca să fac același lucru. Dar eu am picat într-un blocaj, și un minut, poate două, nu am reușit să scriu, să repet, pe foaia aia decât: e voie! e voie! e voie! de nu știu câte ori. Și abia apoi am putut să-mi dau drumul și să-mi scriu povestea, fericirea unui Sinbad Marinarul întors din sutele sale de călătorii cu teșchereaua plină de galbeni și tolba plină de povești...

Ediția a treia a experimentului de Journaling va fi joi, la Palat. Vii?

Detalii eveniment:
Data și ora: Joi, 9 mai 2024, la ora 18:00
Locație: Palatul Culturii, aripa dreaptă, etajul 2
Înscrieri: Până pe 5 mai 2024 la adresa de email pr@muzeulmures.ro. Numărul de locuri este limitat, așa că vă recomandăm să vă înregistrați cât mai curând posibil.
Accesul la atelier: Este permis cu bilet de intrare în Palatul Culturii, disponibil la Casa de Bilete (Marți – Vineri, 9:00 – 15:30; Sâmbătă – Duminică, 9:00 – 14:00) sau în avans.
#AtelierdeJournaling #ExpozițiaPallady #JurnalIntim #PalatulCulturii #AutoCunoaștereCreativă #Cultură

Cred că un psiholog bun funcționează ca o oglindă bună: te vede, te aude, te înțelege și te reflecta cu minim de distorsiune. Abilitatea de a oglindi autentic o persoană e esențială nu doar în terapie, ci și în relațiile noastre de zi cu zi. Și reflectarea asta nu se limitează la o simplă tehnică terapeutică de reformulare a cuvintelor. E mai mult despre prezența empatică și ascultarea activă. Pacienții mei o prețuiesc adesea chiar mai mult decât sfaturile directe.

Ideea oglindirii autentice se aliniază cu gândirea lui Donald Winnicott, considerat un pionier al teoriei atașamentului. Winnicott a subliniat rolul crucial al mamei ca oglindă a nevoilor bebelușului, oferind nu o reflectare literală, ci una care conferă siguranță și recunoaștere. În terapie rolul psihologului e similar: ajută la explorarea părților ascunse ale sinelui, facilitând auto-descoperirea.
Mi se pare că această reflectare autentică e cel mai frumos cadou pe care ți-l poate face cineva. (Ajungi să te vezi abia când ești reflectat corespunzător, cumva la nivel ontologic). Fă-ți un astfel de cadou, măcar o dată în viață.

E, soția medic a unui prieten de-o viață, mi-a deschis ochii într-o seară la un pahar de vin - să tot fie câțiva ani buni de atunci - povestindu-mi cât de nesănătos este să te dai peste cap pentru un pacient. Era să-i scot ochii, din argumente, desigur! Anyway, m-a șocat și m-a înfuriat că fusesem învățat “că un doctor ar trebui să se sacrifice, să facă acel pas suplimentar spre pacient". (Habar n-avem pe atunci despre capcanele ajutorului excesiv).

E. mi-a povestit despre o tânără născută cu un picior mai scurt decât celălalt, care a trebuit să facă multe operații pentru lungirea lui. Sărăcuța petrecuse multi ani prin spitale, și familia, prietenii, toată lumea făcuse eforturi extraordinare pentru ea. Si dacă făcea ceva greșit, nu era vina ei. Întârzia la programări, nu își făcea temele, dar se găseau mereu oameni dispuși “să o ajutăm".

Fata a crescut într-un mediu supra-protector și bine intenționat care a handicapat-o cu adevărat în fața provocărilor vieții de adult. E o cunoscuse ca pacientă, când avea aproape 30 de ani și a fost uimită de cât de incapabilă devenise. Nu putea face nimic singură. Nu știa, nu avea nici gândul că ar putea măcar încerca. Nici cele mai simple lucruri, nici să completeze o cerere. Avea nevoie ca asistentele să i-o completeze. “De fapt, cocoloșind-o excesiv, noi, cei din jur, îi indusesem un grad de neputință”, mi-a spus E.

Și asta e cea mai mare greșeală pe care o fac mulți părinți cu copiii lor. Dacă iubim pe cineva, vrem să îi protejăm nu?. Și așa, în mai toate situațiile de viață intervenim și facem lucruri pentru ei. Peste ei! Din momentul în care începi să faci mai mult, copilul începe să facă mai puțin. Și nu doar copilul. Să zicem că ai un colegă de apartament care lasă vase în chiuvetă. Cu cât le speli tu mai mult, cu atât va face ea mai puțin.

Așadar, în loc să ne dăm peste cap - "Doamne, dacă nu îl ajut cu asta, dacă nu îi plătesc terapia…” etc. etc lasă-ți copilul să vină la tine: “Tati, chiar am o problemă. Mă poți ajuta?" Rezultatele vor fi drastic diferite.

Și în practica mea de terapeut am văzut același model: când am oferit ședințe gratuite, angajamentul pacienților lăsa de dorit. Când au trebuit să investească în propria lor vindecare, implicarea a crescut vizibil. Și rezultatele! Când cineva chiar are skin in the game, începe să pună umărul.

Asta dovedește practica, asta ne spune știința. Există o tehnică numită interviu motivațional, pe care ar trebui să și-o însușească orice bun samaritean. Pune câteva întrebări celor care îți intră în cabinet: ”Cum te simți în legătură cu dependența ta”, sau “De unde pasiunea ta asta pentru jocuri video? Cum te simți în legătură cu viața ta? Ajută-mă să înțeleg ce se întâmplă cu tine". Începe prin a înțelege omul din fața ta. Și dacă faci asta, vei observa că toți avem o ambivalență – adică un conflict intern. E o parte din persoană care vrea să se lase și o parte care nu vrea să se lase. Problema e că de fiecare dată când vedem o sclipire, un semn că vor să se schimbe, ce facem? Suntem entuziasmați, ne suflecăm mânecile, ne implicăm trup și suflet, ne dăm pe peste cap. Și apoi ce se întâmplă? Ne lovim de rezistența lor.

Oricând ai de-a face cu ambivalența, care e un conflict intern, dacă îi împingi pe pacienți într-o direcție, nu se vor mișca în acea direcție, ci în cealaltă.

Ai observat? E la fel și viața de zi cu zi. Dai peste un amică pe care nu l-ai mai văzut demult, povestiți și îți zice: ”Wau, ce bine arăți, se vede că mergi la la sală! ce tare, mă gândesc să merg și eu!”
Tu ce îi zici? Super, hai cu mine!) Și apoi ce face prietena inițial entuziasmată: Nu apare, găsește scuze, nu vine… Corect?
Atnci ce e de preferat să spui, dacă vrei să vină? : Te gândești să mergi la sală? Hm, interesant… Dar oare chiar ai nevoie? Tu?"

Adică, intri cumva în opoziție. Și indiferent de poziția pe care o iei, ei vor lua poziția opusă. Lasă-i să preia inițiativa. Lasă să fie motivația lor și oricând se mișcă în direcția corectă, oferă-le sprijin, dar nu-i împinge niciodată de la spate. Alegerea le aparține și cu cât mă dau peste cap mai puțin, cu atât pacienții mei sunt mai seriosi, cu atât se implică mai mult, cu atât se descurcă mai bine!

La prima vedere, un Cavaler-Alb Narcisist e un salvator generos, implicat în binele celorlalți, care sub masca de altruism ascunde o dorință patologică de admirație și validare. Acești indivizi nu sunt motivați de o empatie autentică, ci de dorința de a-și alimenta ego-ul și de a menține o imagine publică favorabilă.

Adesea sunt percepuți/e ca eroi în ochii publicului! Dar cei apropiați sunt expuși celorlalte aspecte ale personalității lor - la fel de egoiste și manipulative ca ale oricărui alt narcisist.

Acasă, Cavalerul Alb narcisist e un tiran, care, departe de lumina reflectoarelor publice, își scoate masca de binefăcător și poate deveni indiferent sau un nasol față de membrii familiei...

Implicarea lor în bunăstarea altora e mai degrabă strategică, evitând intimitatea reală și legăturile profunde, preferând relații în care pot rămâne în centrul atenției. Dar când laudele încetează sau când relațiile devin prea solicitante emoțional, redevin distanți sau chiar disprețuitori.

Iată un comportament care duce la cicluri de implicare excesivă urmate de retrageri bruște, creând confuzie și răni emoționale celor din jur. Cavalerii Albi Narcisiști sunt un exemplu fascinant de cum narcisismul poate lua forme complexe și adesea înșelătoare, punând în lumină faptul că motivele din spatele comportamentelor aparent pozitive pot fi, surprinzător, foarte de egoiste.

CUNOAȘTEȚI pe cineva din tiparul acesta?