PARTEA I
Știu deja ce cadou o să-mi fac de ziua mea. E unul dintre privilegiile vârstei: să îți oferi singur așchiile de bucurie, experiență & sens care contează pentru tine.
Iată-l: din 21 mai, Apolo va fi al treilea dintre Marii Zei eleni pe care îi port întotdeauna cu mine.
Dar cum ne alegem, și cum ne aleg acești zei, în diferitele momente din viața noastră?
Am început cu Atena. Un tatuaj mare cu o Atena războinică și oarbă, care vede doar prin ochii bufniței sale - probabil unde pentru că eram în plin divorț trădător - și civil wars are so uncivil, pierzătoare indiferent cine ar câștiga…
După o prăbușire lungă, în doliu și în genunchi, am început să mă ridic în faza mea de Dionisos, în care mi-am regăsit satirul și vitalitatea, jucăușenia și tinerețea, forța și seducția irezistibilă, rezerve indecente de încredere în sine și inconștient optimist. Dionisos al meu era însă la vârsta a doua, cu ochi de copil dar cu riduri înțelepte.
Și acum a venit momentul pentru Apolo, pe care îl aștept de vreo cinci ani.
Am citit în adolescență legenda apocrifă despre Alexandru Macedon care, pornit să cucerească Imperiul persan la 18 ani, s-a abătut pe la Delphi, să întrebe oracolul cum o să-i meargă. Aici treaba nu mergea însă după ureche, ci conform unor ritualuri stricte, distilate în secole: Pitia intra în camera secretă să inspire vapori toxici emanați din faliile peste care era construit templul lui Apolo doar în a 7-a zi a lunii. Dar Alexandru n-avea timp de mofturi de-astea ritualizate. Soldații lui au luat-o pe sus. Și în timp ce o purtau către templu, femeii i-a scăpat: „Băiete, ești irezistibil!”
Alexandru i-a dat drumul și a făcut stânga-mprejur cu un „mulțumesc”. Asta-i profeția de care aveam nevoie!
Cam pe atunci am început să mă îndrăgostesc de Grecia antică. Am citit cu furie tot ce mi-a picat în mână: miturile, tragediile, Platon, Plutarh. Aproape tot ce știu și țin aproape de inimă am învățat de la vechii eleni. Zeii lor m-au ghidat mereu. Zeii lor și daimonul propriu (de care am început să ascult abia foarte recent)
Dacă e să-l credem pe Nietzsche, și eu îl cred cu pasiunea îndrăgostitului, grecul din secolele al IX-lea – al V-lea î.H. era omul cu un psihic perfect, care a reușit pentru prima oară în istorie să se ridice și să meargă prin viață, în echilibrul ideal, pe ambele picioare cerebrale, pasiune și rațiune, pe Apolo și pe Dionysos, îmbrățișându-i pe ambii, cu medierea Atenei, cred eu, armonizându-i pe toți trei în zâmbetul acela misterios, liniștit, întors spre interior, al statuilor arhaice.
Începând cu Socrate (în spatele căruia sunt, de fapt, cuvintele lui Platon), trecând apoi prin creștinism (afurisit de Nietzsche drept platonism pentru mase), ne-am concentrat doar pe partea rațională. Ne-am atrofiat piciorul irațional, țopăind doar pe cel virtuos, negându-ne sexualitatea, agresivitatea, nevoile tenebroase, punându-le la clocotit în focul Gheenei, în pântecele de vulcan generator de enorme presiuni nevrotice, cărora Freud și ai lui au început să le dea cep, începând cu pe finalul de secol 19, pe banii grei, de sondori profesioniști…
De câte ori revin la ruinele acelei Grecii iubite, simt că mă întorc in illo tempore, în momentul de grație al omului perfect. Delphi era cheia de boltă a acelei lumi, buricul pământului unde s-au întâlnit vulturii trimiși de Zeus după ce au dat roată Pământului.
Stăpânit de Apolo, Delphi nu era doar un oracol, ci un laborator complex de legi și filozofie de viață pentru toată Elada (trăită întru melodie, ritm, armonie – Apolo era și zeul muzicii, nu?), o Biblie cu recomandări care nu te forța, ci îți sugera direcția, unul dintre cele mai bune centre de spionaj care colecta și organiza într-o bază de date toată informația disponibilă.
Delphi a fost inițial un cuib sacru al zeiței pământului, Gaia. Apoi, pe la 800 î.H., Apolo i-a ucis fiul, pe marele șarpe Piton, și s-a instalat aici. Din cultul vechii zeițe a rămas doar numele de Pitia, și marea preoteasă.
În fiecare 7 ale lunii, de nouă ori pe an, Pitia intra în camera secretă, probabil inhala vaporii halucinogeni și uite-așa era inspirată de Apolo și profețea răspunsuri la întrebări. Doar nouă luni pe an, căci din decembrie până în martie, Apolo mergea în vacanța de iarnă, undeva în nord, în ținuturile hiperboreenilor, și în locul său de la Delphi se instala petrecărețul Dionysos.
De-a lungul secolelor, generații peste generații au adus aici, ca mulțumire post-factum pentru recomandări bune, sau înainte, ca mită la pachet cu întrebarea, mii și mii de ofrande, artefacte și au ridicat construcții de o frumusețe fără seamăn. Și uite-așa a devenit Delphi și un muzeu un aer liber … Că doar era locul de întâlnire al grecilor din toată Elada, scena deschisă unde să te dai mare, care are mai mult, care-i poate oferi lui Apolo un dar mai frumos.
Și azi e la fel. Am fost acolo acum vreo 5 ani, într-o călătorie inițiatică în centrul Pământului. Acolo la Oracolul din Delphi am stat și am plâns, după ce am sărit pârleazul gardului în spatele templului lui Apolo și apoi – alți câțiva pași neregulamentari spre stânga, în jos, momit de umbra unui copac pirpiriu. Era a patra zi la rând în locul la care visez din copilărie și îmi vine să plâng. Mă așteptam la o experiență cutremurătoare, dar pietrele rămâneau mute.
Culcușit ca într-o palmă divină, amfiteatrul natural e mărginit de pereți abrupți de stâncă. Probabil jumătate din frumusețea sanctuarului se datorează peisajului. Sunt locuri pe lumea asta care parcă te fac să crezi. Un milion de turiști pe an vizitează Delphi fără să mai creadă. Dar îți trebuie imaginație sau multă predocumentare (și sper ca rândurile de mai sus să te ajute) ca să poți gusta la adevărata lor valoare ruinele de la Delphi și să ți-l poți imagina ca în perioada lui de glorie. O vizită prealabilă la muzeul sitului te ajută enorm. E un muzeu aerisit, modern, refăcut în 2004 (cu ocazia Jocurilor Olimpice) și foarte consistent.
Mie, muzeul, în prima zi, și incursiunea în timp, ghidată de arheologul George Mallisos, în ziua a treia, mi-au cam deschis ochii.
Dar parcă tot voiam să vorbesc singur cu Apolo. Îmi spusese George, acest satir cuminte cu ochii mari și blânzi: „Sunt și oameni care vin și stau 5-6 ore. Îi vezi că stau pe gânduri, meditează, locul le transmite ceva. Dar majoritatea trec prin sit ca gâsca prin apă, nu văd ruinele decât prin display-ul de pe telefonul mobil cu care pozează non-stop, nu văd nimic cu ochii lor.”
Însă eu am stat aici de patru zile la rând și tot degeaba. Am sunat mental în fiecare zi la Apolo, dar nu-mi răspundea nimeni. Ce naiba să fac?!
Când arde soarele deasupra, când setea îți pune gheara în gât, când simți că fierbi în suc propriu și pietrele iubite tac, e clar că ești pe calea greșită. Dă-te mai la o margine, stai la umbră, sub vreun copac, închide ochii și doar ascultă. Da, ascultă. Ciripitul păsărilor, țârâitul greierilor, bâzâitul albinelor. Dacă ai noroc, s-ar putea să auzi și altă voce, fie din alte timpuri, fie în interior. Eu am auzit-o și în sfârșit am înțeles. Inițial, Apolo nu mi-a vorbit pentru că nu îmi ardea nicio întrebare buzele. Venisem să văd, nu să întreb.
În lumea de azi, părăsită de zei, cărora le-a luat locul noua religie a umanismului aliat cu știința, o catedrală sau ruina unui templu antic nu mai reprezintă atât un loc sacru, cât unul turistic, în care intri ca să iei și să duci acasă poze și impresii, nu ca să-ți aduci întrebările, rugăciunile, teama care se cere alinată.
Străvechiul pelerin venea de peste mări și țări, din vreo insulă sau vârf de munte, călătorea zile, poate luni întregi până să ajungă la Oracol, suferea de rău de mare, risca să fie prădat sau să se înece, era jecmănit cu taxe de trecere în portul din Kirra sau aiurea, însă în tot acest timp întrebarea se cocea în el, creștea ca o obsesie. Răspunsul ambiguu pe care îl primea de la servitorii zeului nu era decât o ghidare, un mai caută pe aici, un mic push, o mână de ajutor ca să își afle singur răspunsul. „Cunoaște-te pe tine însuți” și „Nimic fără măsură” erau cele mai cunoscute maxime (dar mai erau vreo 130 în interior) inscripționate pe frontispiciul sanctuarului din Delphi.
– Do you understand now? mi-a șoptit în engleză vocea din interior.
– Cred că da.
– And? What is the question that bothers you?
– E una care nu îmi dă pace … De ce aș avea nevoie ca să fiu, în sfârșit, fericit?
– Nothing in particular. Just take and enjoy what is given to you.
Vă fac o mărturisire. După 5 ani, în sfârși, și pentru mine se apropie momentul Apolo:)
PARTEA II
În care, ne dedubăm și psihologul pune bisturiul pe confesiunea literară a jurnalistului:)
Context: Bărbatul de 45 de ani își descrie călătoria inițiatică către sine prin prisma unei fascinații de lungă durată pentru mitologia greacă și zeii eleni. Această călătorie include o serie de tatuaje reprezentând diferiți zei greci (Atena, Dionisos și Apolo), fiecare simbolizând o etapă distinctă din viața sa.
Descrierea cazului: Subiectul își relatează o parte din experiențele personale legate de aceste tatuaje și semnificația lor profundă în viața sa. Începe cu Atena, reprezentată în timpul unui divorț dificil, urmată de Dionisos, care simbolizează redescoperirea vitalității și a optimismului, și în cele din urmă, Apolo, pe care îl așteaptă de cinci ani pentru a-l integra în viața sa.
Etapele psihologice reflectate în relatare:
Analiză psihologică: Experiențele pacientului și alegerea zeilor reflectă o încercare de a găsi sens și direcție în viața sa prin intermediul arhetipurilor mitologice. Fiecare zeu ales simbolizează o etapă distinctă de dezvoltare personală și transformare:
Procesul prin care individul își alege zeii și este ales de aceștia poate fi văzut ca un mecanism psihologic de proiecție și identificare. Zeii, ca arhetipuri, servesc drept simboluri pentru aspecte profunde ale psihicului uman și nevoilor de moment.
Proiecția arhetipală: Fiecare zeu ales reprezintă o proiecție a unor nevoi și trăsături interne. Atena reflectă nevoia de claritate și strategie în fața conflictului, Dionisos proiecția vitalității și a plăcerii de a trăi, iar Apolo aspirația pentru echilibru și lumină interioară.
Arhetipurile: Prin identificarea cu acești zei, individul își integrează aspecte ale personalității pe care le consideră esențiale pentru depășirea provocărilor personale. Aceasta e o formă de reorganizare interioară și dezvoltare personală prin intermediul simbolurilor culturale.
Ritual și simbolism: Actul de a-și tatua zeii pe corp reprezintă un ritual de integrare și asumare a acestor arhetipuri în viața cotidiană. Acest act fizic de încorporare servește ca un ancoraj simbolic pentru trăirile interne și transformările psihologice.
Călătoria inițiatică: Călătoria către locuri sacre, cum ar fi Delphi, și interacțiunea cu relicvele antice, amplifică legătura simbolică cu aceste arhetipuri, oferind context și profunzime experiențelor personale. Este un proces de redescoperire și revalidare a propriului sine prin prisma unei moșteniri culturale și spirituale antice.
Călătoria personală a individului de 45 de ani prin prisma mitologiei grecești și alegerea zeilor săi reflectă o căutare profundă a sensului și a echilibrului interior. Zeii, ca arhetipuri, servesc drept ghizi simbolici în această călătorie, oferind structuri narative și simbolice prin care individul poate naviga prin etapele complexe ale vieții sale. Această abordare psihologică evidențiază modul în care mitologia și simbolismul pot facilita procesele de vindecare și transformare personală.
