Skip to main content

Cohen și arta „căutării sacralității în cotidian”
dall·e 2024-12-26 14.42.57 - a serene and introspective scene illustrating a person sitting at a modest kitchen table, the chair appearing like a humble throne. light streams thro.webp

Știați că Hallelujah, compusă de Leonard Cohen și lansată în 1984 pe albumul Various Positions, n-a stârnit inițial prea mare interes? Și totuși, odată cu reinterpretarea lui Jeff Buckley din 1994, piesa a prins aripi și a început să îmbrace forme tot mai intense, devenind un clasic iubit de public. Cohen însuși a scris zeci de versuri înainte să ajungă la forma finală, în încercarea de a găsi un echilibru între temele biblice și realitatea umană, făcând din Hallelujah o punte între sacru și profan. David și Samson, evocați în versuri, sugerează atât forță cât și fragilitate, iar frumusețea ascunsă a cântecului pare să fie tocmai modul în care transformă rugăciunea într-o celebrare a vieții, cu toate imperfecțiunile ei

Dincolo de orice interpretare, subiectul real al cântecului e căutarea unui adevăr profund în micile noastre gesturi de zi cu zi. Hallelujah e o încercare de a aduce divinul direct în inima cotidianului, o invitație de a privi dincolo de rutină și zgomot. Ne lipsește adesea un răgaz, un moment în care să ne oprim din goana zilnică și să ne ascultăm propriile gânduri. Pare că, în lumea asta a vitezei, am uitat cât de vindecătoare pot fi câteva clipe de uimire. Poate că Hallelujah e precum o mână caldă întinsă fiecăruia dintre noi, amintindu-ne că și în cele mai negre stări poți găsi un grăunte de lumină, un catharsis care vine din lacrimi, zâmbete și acele note muzicale care par să vorbească direct sufletului

Jeff Buckley și-a înregistrat propria versiune într-o transă hipnotică, conferind piesei o încărcătură aproape ritualică. Unii cred că vocea lui a transformat-o într-un simbol, un paradox între religios și laic, între pasiune și resemnare. Însă, oricât de diferite ar fi interpretările, frumusețea acestei melodii se află în maleabilitatea ei. Hallelujah se lasă modelată de fiecare nouă voce, se reconfigurează în funcție de perspectivele artiștilor și rezonează cu experiențele personale ale ascultătorilor. Poate de aceea există atâtea versiuni și niciuna nu pare să fie definitivă. În spatele fiecărui acord se află un exercițiu de conștientizare a limitelor noastre, de deschidere către mister, fie că vorbim despre o plimbare la apus sau despre emoția intensă a unui moment trist

Totuși, ca să găsești adevărata libertate interioară, poate fi nevoie, după cum sugerează teoria IFS (Internal Family Systems) a lui Richard Schwartz, să inviți la masă și acele părți pe care de obicei le respingi sau le consideri „rele”. În cartea No Bad Parts, Schwartz vorbește despre cum fiecare aspect al personalității noastre – chiar și cel despre care credem că e “stricat” ori “rușinos” – are o intenție pozitivă, acolo în adâncul său. Atunci când începi să faci pace cu toate aceste voci interioare, îndeosebi cu cele pe care ai prefera să le ascunzi, apare un fel de Hallelujah al sufletului. Exact așa cum Isus, în tradiția creștină, a îmbrățișat leproșii și vameșii, și noi suntem invitați să ne îmbrățișăm părțile din interior pe care le-am izgonit. În loc să ne purtăm bătăliile sufletești, ne îndreptăm spre ele cu compasiune și curiozitate, ca să înțelegem ce ne-au vrut de fapt binele

Hallelujah e un cântec care sugerează o rugăciune smerită, o descărcare emoțională și un entuziasm tandru totodată. S-ar putea ca această deschidere față de propriile noastre umbre să fie cea mai mare lecție a lui Leonard Cohen, chiar dacă nu a formulat-o în termeni de psihologie. Când refrenul se repetă ca un ecou, de parcă ar încerca să ne curețe de orice vinovăție, dăm de înțeles că nu există o singură fațetă a realității. Suntem construiți din lumină, întuneric, forță, fragilitate, speranță și renunțare, iar piesa ne poartă prin toată această gamă, confirmând că viața e un amestec de contradicții. Paradoxal, recunoașterea acestor contradicții – în ton cu abordarea IFS, care pune în dialog părțile noastre interne – pare să aducă cea mai profundă liniște. Și astfel, oricât de mărunt ar fi un moment, poate deveni un portal spre sacru

Leonard Cohen și-a imaginat Hallelujah ca pe o rugăciune laică, un mod de a sărbători fiecare aspect al vieții, inclusiv suferința. E ca și cum ai rosti un hallelujah în fiecare clipă de durere, alegând să o îmbrățișezi și să îi descoperi rostul, în loc să o îngropi în uitare. Poate că el nu a menționat niciodată concepte din psihologia modernă, însă invitația rămâne aceeași: să ne eliberăm de judecată și să ne acceptăm micile fracturi interioare. Aici, sacrul și profanul se îngână într-o melodie unică, iar Hallelujah devine mai mult decât un cântec, devine o stare de spirit, un ritual de conexiune cu cele mai ascunse părți din noi

Cu fiecare interpretare, emoția se revarsă ca un râu ce-și caută albia, iar ascultătorul se regăsește în propriile trăiri și amintiri. De la gospel la rock, de la coruri polifonice la variante unplugged, piesa pare să reînvie fără încetare, cucerind inimi și trezind conștiința unui mister care plutește pretutindeni. Ascultând-o, e posibil să te întrebi cum ți-ai putea integra, la rândul tău, părțile „rele”, așa cum sugerează IFS, și să trăiești acel Hallelujah lăuntric care te dezbracă de rușine și teamă. Mulți ascultători consideră că piesa le-a adus un soi de iluminare sau de mângâiere, tocmai fiindcă îi ajută să creadă că în orice suferință există un sâmbure de revelație

Fiecare om are dreptul la propriul Hallelujah, fie el despre iubirea pierdută, despre încântarea pentru o nouă zi sau despre acceptarea părților din noi pe care le-am negat ani de zile. Nu mai știu cum o vedea Adina, cea care mi-a făcut cunoștință cu acest cântec, dar recunoștința mea rămâne. E un colț de univers unde durerea și speranța se împletesc, iar Hallelujah luminează ca un far. Iar dacă ne întoarcem la ideea că nimic din noi nu e fundamental greșit, așa cum ne spune Richard Schwartz, atunci putem îmbrățișa tot ce e ascuns în noi, așa cum Isus îi îmbrățișa pe cei marginalizați. Probabil acela e momentul în care refrenul sună cel mai puternic, când ne simțim, în sfârșit, întregi, fără să ne mai urâm sau să ne mai îngrozim de propriile gânduri și sentimente

Pe tine ce te-a făcut cel mai recent să îți dai tronul pe un scaun de bucătărie pentru a ți se smulge un Hallelujah?

https://www.youtube.com/watch?v=RSJbYWPEaxw&list=PL1IFhA9tDvU4G0k_avEzvdHb19E6nnMW3

Ai nevoie de ajutor?
Ia legătura cu noi