Aspecte de viață cotidiană au fost și continuă să fie zugrăvite, începând cu picturile rupestre prin care se exprima omul neolitic, trecând prin cărțile de pernă japoneze din secolul X, până la wall-ul cu postări de Facebook al omului contemporan.

Pentru Lordul Byron (1982) scrisul era un instrument cu care să își golească mintea ca să nu înnebunească. Pentru Kakfa (citat în biografia lui Heller, 1979) scrisul era un topor cu care spargi marea de gheață interioară. Pentru copila evreică Anne Frank (1952-1995) care scria despre viața ei în Germania nazistă, hârtia era mai cumsecade decât oamenii.

Mulți clinicieni au experimentat împreună cu pacienții lor, tragând foloase de pe urma diverselor forme de scris: de la scrisori, la poezie, de la journaling, la compunerea unei mitologii personale.

Rush, un medic din secolul XVIII, a observat că pacienții care își notau simptomele erau mai în măsură să dea informații despre boala lor și să își reducă în felul acesta nivelul de tensiune/emoție/stres. Albert Ellis le sugera clienților să țină un jurnal și să rămână în corespondență cu el în timp ce erau plecați în călătorie. Allport folosea documente personale precum jurnale sau scrisori ale clienților în cadrul terapiei.

„În practica mea, povestitul e principalul instrument terapeutic prin care îi ajut pe pacienți să își spună și să înțeleagă povestea complexă, adesea dureroasă, a vieții lor. În procesul scrisului, sinele e dezvăluit și reconectat, e o oportunitate de a reconstrui încredere în sine”, spune J. R. Rabinor (2002).

L’Abate (1991) sugera că scrisul ajută la structurarea procesului de terapie. Dar, avertiza, scrisul nu trebuie să controleze/conducă terapia.

M. Stone (1998) enumera câteva dintre principiile journalingului pentru clinicieni: fiecare are un stil unic de a face asta, clienții trebuie să țină un jurnal pentru că își doresc ei, nu pentru că vrei tu, procesul fiind adesea mai important decât conținutul, clienții trebuie să își găsească propriul ritm și strategie de a scrie.

După R. N. Anderson (1999) scriitura clientului îl poate ajută pe terapeut să înțeleagă mai bine ce a trăit, să-i înțeleagă mai bine conflictele care îl subminează.

Conform Sonjei Lyubomirsky (2007), „pentru că scrisul e structurat, sistematic și supus regulilor, te obligă să organizezi, să integrezi și să îți analizezi gândurile într-un fel care ar fi dificil, dacă nu imposibil, dacă doar ai fantaza. Scrisul despre obiective te ajută să îți pui gândurile în ordine, într-o manieră coerentă, permițând să găsești sens în experiențele tale de viață. Scrisul despre visele tale îți dă de asemenea oportunitatea să înveți despre tine, să îți înțelegi mai bine prioritățile, emoțiile, motivele, identitatea, cine ești și ce e în inima ta.”

Însă dintre toți profeții journalingului, probabil munca lui James W. Pennebaker (1990) care a pus scrierea expresivă în legătură cu creșterea stării de sănătate fizică și mentală, e cea mai cunoscută, citată și studiată din acest domeniu relativ nou revendicat și explorat de psihologie.

Și iată că ultimele decenii avem o pleiadă de cercetări care au demonstrat că exercițiul scrisului despre evenimente traumatice sau problematice, fie că sunt din trecut, prezent sau viitor, poate produce o gamă largă de beneficii fiziologice și psihologice. Aceste rezultate sunt solide, fiind reconfirmate în zeci și zeci de studii cu numeroși subiecți din toată lumea, vezi în Pennebaker, J. W., & Seagal, J. D. (1999).

E deja un loc comun, o premiză larg acceptată, o ipoteză care nu se mai cere demonstrată, afirmația că relatările în scris despre traume petrecute în trecut influențează în mod pozitiv starea de sănătate. Ba chiar și imaginarea în scris, a unui viitor ideal, produce rezultate similare. Sau, aflăm că scrisul despre planurile de viitor conduce la productivitate și performanțe crescute (fapt demonstrat de studiilor din domenii conexe, precum psihologia afacerilor și a resurselor umane).

Majoritatea cercetărilor s-au axat pe producțiile în scris, dar există și studii care s-au ocupat de variațiuni de journaling făcut prin viu grai, în înregistrări audio sau video.

Urmând rețeta inițială a lui James W. Pennebaker, (1990) participanții sunt rugați să scrie în sesiuni de 10-15 minute despre un eveniment traumatic personal. Și sunt încurajați să scrie dintr-o suflare, tot ce le vine în minte, fără să se preocupe de gramatică sau ortografie. Grupul de control e de regulă instruit să abordeze subiecte cotidiene, banale. Aceste sesiuni variază în frecvență de la una la multiple ședințe, de-a lungul a mai multe săptămâni. Diverse variabile, de cele mai multe ori legate de starea de sănătate, sunt introduse și măsurate înainte, în timpul, cât și după perioada de scris. Și într-adevăr, iar și iar, participanții cărora li s-a cerut să scrie despre un eveniment stresant din viața lor prezintă o sănătatea fizică mai bună decât cei care au scris despre evenimente banale. Aceste îmbunătățiri includ mai puține vizite la doctor sau îmbunătățiri pe termen lung ale sănătății psihice, dar și ale funcțiilor sistemului imunitar. Alte beneficii includ reangajare mai rapidă pentru cei recent concediați sau note mai bune pentru studenți, după cum au arătat Morisano, D., Hirsh, J. B., Peterson, J. B., Shore, B., & Pihl, R. O. (2010).

Inspirându-se din beneficiile scrisului despre evenimente traumatice din trecut pentru starea de sănătate a indivizilor, Laura King (2001) a explorat ramificațiile potențiale ale scrisului despre idealuri din viitor și scopuri în viață. În studiul ei, participanților li s-a cerut să scrie despre un viitor imaginat la modul ideal. Grupul de control a scris despre planuri cotidiene. Cei care au scris despre sinele lor ideal au avut la testele de peste 21 de zile scoruri semnificativ mai mari în ceea ce privește starea de bine psihologic (care include concepte precum fericirea personală și satisfacția în viață) decât cei din grupul de control. Și aici, fișele medicale ale tuturor participanților fuseseră analizate în prealabil. Și deși membrii ambelor grupuri raportaseră inițial stări de sănătate relativ asemănătoare înaintea experimentului, cei care și-au imaginat și au scris despre viitorul lor ideal au avut mai puține vizite la medic în următoarele 5 luni.