E, soția medicului unui prieten de-o viață, mi-a deschis ochii într-o seară la un pahar de vin - să tot fie câțiva ani buni de atunci - povestindu-mi cât de nesănătos este să te dai peste cap pentru un pacient. Era să-i scot ochii, din argumente, desigur! Anyway, m-a șocat și m-a înfuriat că fusesem învățat “că un doctor ar trebui să se sacrifice, să facă acel pas suplimentar spre pacient". (Habar n-aveam pe atunci despre capcanele ajutorului excesiv).

E. mi-a povestit despre o tânără născută cu un picior mai scurt decât celălalt, care a trebuit să facă multe operații pentru lungirea lui. Sărăcuța petrecuse mulți ani prin spitale, și familia, prietenii, toată lumea făcuse eforturi extraordinare pentru ea. Și dacă făcea ceva greșit, nu era vina ei. Întârzia la programări, nu își făcea temele, dar se găseau mereu oameni dispuși “să o ajutăm". Fata a crescut într-un mediu supra-protector și bine intenționat care a handicapat-o cu adevărat în fața provocărilor vieții de adult.

E o cunoscuse ca pacientă, când avea aproape 30 de ani și a fost uimită de cât de incapabilă devenise. Nu putea face nimic singură. Nu știa, nu avea nici gândul că ar putea măcar încerca. Nici cele mai simple lucruri, nici să completeze o cerere. Avea nevoie ca asistentele să i-o completeze. “De fapt, cocoloșind-o excesiv, noi, cei din jur, îi indusesem un grad de neputință”, mi-a spus E. Și asta e cea mai mare greșeală pe care o fac mulți părinți cu copiii lor. Dacă iubim pe cineva, vrem să îi protejăm, nu? Și așa, în mai toate situațiile de viață intervenim și facem lucruri pentru ei. Peste ei! Din momentul în care începi să faci mai mult, copilul începe să facă mai puțin. Și nu doar copilul. Să zicem că ai o colegă de apartament care lasă vase în chiuvetă. Cu cât le speli tu mai mult, cu atât va face ea mai puțin.

Așadar, în loc să ne dăm peste cap - "Doamne, dacă nu îl ajut cu asta, dacă nu îi plătesc terapia…” etc. etc lasă-ți copilul să vină la tine: “Tati, chiar am o problemă. Mă poți ajuta?" Rezultatele vor fi drastic diferite. Și în practica mea de terapeut am văzut același model: când am oferit ședințe gratuite, angajamentul pacienților lăsa de dorit. Când au trebuit să investească în propria lor vindecare, implicarea a crescut vizibil. Și rezultatele! Când cineva chiar are skin in the game, începe să pună umărul.

Asta dovedește practica, asta ne spune știința. Există o tehnică numită interviu motivațional, pe care ar trebui să și-o însușească orice bun samaritean. Pune câteva întrebări celor care îți intră în cabinet: ”Cum te simți în legătură cu dependența ta”, sau “De unde pasiunea ta asta pentru jocuri video? Cum te simți în legătură cu viața ta? Ajută-mă să înțeleg ce se întâmplă cu tine". Începe prin a înțelege omul din fața ta. Și dacă faci asta, vei observa că toți avem o ambivalență – adică un conflict intern. E o parte din persoană care vrea să se lase și o parte care nu vrea să se lase. Problema e că de fiecare dată când vedem o sclipire, un semn că vor să se schimbe, ce facem? Suntem entuziasmați, ne suflecăm mânecile, ne implicăm trup și suflet, ne dăm pe peste cap. Și apoi ce se întâmplă? Ne lovim de rezistența lor. Oricând ai de-a face cu ambivalența, care e un conflict intern, dacă îi împingi pe pacienți într-o direcție, nu se vor mișca în acea direcție, ci în cealaltă. Ai observat?

E la fel și viața de zi cu zi. Dai peste un amic pe care nu l-ai mai văzut demult, povestiți și îți zice: ”Wau, ce bine arăți, se vede că mergi la sală! Ce tare, mă gândesc să merg și eu!” Tu ce îi zici? Super, hai cu mine!) Și apoi ce face prietena inițial entuziasmată: Nu apare, găsește scuze, nu vine… Corect? Atunci ce e de preferat să spui, dacă vrei să vină? : Te gândești să mergi la sală? Hm, interesant… Dar oare chiar ai nevoie? Tu?" Adică, intri cumva în opoziție. Și indiferent de poziția pe care o iei, ei vor lua poziția opusă. Lasă-i să preia inițiativa. Lasă să fie motivația lor și oricând se mișcă în direcția corectă, oferă-le sprijin, dar nu-i împinge niciodată de la spate. Alegerea le aparține și cu cât mă dau peste cap mai puțin, cu atât pacienții mei sunt mai serioși, cu atât se implică mai mult, cu atât se descurcă mai bine!