Blog

Hai să zicem că ai avut pe post de tată un ninja cu centura neagră în artele dispariției emoționale. (Sau chiar fizice). Divorț, chiul, secretară blondă, sau mamă fâșneață, sau Doamne ferește, poate chiar boală, moarte. Are viața atâtea petice, și ace!, de cojocul nostru.

Dar anii trec, fetița se transformă în femeie, și iat-te ajunsă inDiana Jones în lumea dragostei, căutând comorile aprobării și validării. Dar ce să vezi? Ai dezvoltat un radar pentru bărbați care sunt ca niște ediții limitate ale tatălui tău - fie că sunt maeștri în arta de a fi evazivi, fie că au nevoie de salvare mai mult decât o prințesă într-un turn de castel.

Deci, pe scurt, iată echipa de "magnifici" din care tinzi să-ți alegi partenerul intim:

Maestrul Houdini! Tipul care e acolo, dar nu e acolo. Te face să te simți ca și cum ai încerca să îmbrățișezi o ceață - familiar, dar imposibil de prins. Practic, este ca o reîntoarcere în timp, încercând să câștigi campionatul la "cine primește mai puțină atenție". Femeile care au experimentat absența tatălui pot fi inconștient atrase de acești bărbați, deoarece comportamentul lor e familiar. Vrei neapărat să-l faci și familial?

Superman fără capă, sau bărbatul care pare că are nevoie de tine pentru a-l salva de sine însuși. Poate îți dă un sentiment plăcut când simți câtă nevoie are de tine, dar să fim serioși, nu ești asistentă sau consilieră personală. Și ne... validată, și cu banii ne-luați... Alegerea unui partener care necesită îngrijire reflectă dorința de a compensa și de a "repara" figura părintească. Și da, asta îți oferă un sentiment de utilitate și importanță, dar te pune într-un rol de îngrijitor, sau o badantă mai degrabă, decât într-un parteneriat egal.

T-rex cu strungăreață. Pune piciorul pe grumazul meu, oh, da, Măria ta, Aprodul Purece se prezintă în fruntea datoriei! Acesta este tipul care îți oferă "structura" pe care ai crezut că ți-a lipsit. În realitate, îți oferă mai mult o lecție despre cum să-ți pierzi libertatea sub masca dragostei. Narcisist, anyone? Avem pe stoc relații în care controlul și dominanța devin mecanisme toxice de "îngrijire"...

Căutătorul de aprobare. Aici avem un bărbat care te face să joci rolul detectivei în căutarea acelei validări pierdute. Este ca și cum ai încerca să câștigi la loteria emoțională cu un bilet expirat. Prea multe femei sunt atrase de parteneri de la care speră să obțină validarea și acceptarea pe care nu le-au primit de la tatăl lor. Aceasta poate duce la relații în care efortul de a plăcea și de a fi "suficient de bună" pentru partener devine punctul central al vieții tale.

Evident, scenariul ideal e să devii suficient de puternică și încrezătoare în tine încât să nu mai ai nevoie să cauți aceste "comori" în alte persoane. Să te iubești pe tine însuți este ca și cum ai găsi harta comorii care te conduce spre parteneri care sunt mai mult decât simple reflexii ale trecutului tău - sunt parteneri care sărbătoresc prezentul și viitorul alături de tine, într-o relație bazată pe respect, dragoste și, cel mai important, pe o comunicare deschisă și sănătoasă. Deci, să zicem că este momentul să schimbi harta veche cu una nouă și să pornești într-o aventură care merită cu adevărat să fie trăită.

În urmă cu câțiva ani am devorat un reportaj din revista National Geographic * (vezi detalii mai jos, la PS) care ilustra cu exemple dintre cele mai diverse modul în care o serie paraziți își manipulează gazdele pentru a-și maximiza șansele de supraviețuire și reproducere. Spun că l-am devorat pentru că exemple din lumea crudă a Naturii se potriveau mănușă cu unele apucături și comportamente ale oamenilor dragi din ograda mea…
Ca să vă faceți o idee, pentru unii șoareci infectați cu Toxoplasma gondii, mirosul urinei de pisică devine irezistibil. Parazitul preia controlul asupra minții soarecelui pentru a-l împinge să ajungă în intestinul pisicii, gazda sa finală!
Probabil cercetările viitoare vor ajuta la o mai bună înțelegere a acestor mecanisme (care influențează producția de neurotransmițători, precum și alte căi moleculare și celulare implicate), și a posibilelor implicații pentru sănătatea umană.
Deocamdată, vă rog să includem în categoria paraziților-păpușari care își manipulează gazda prin modificări neurochimice complexe în creierul gazdei, și pe frații noști umani sau mai puțin umani, Narcisiștii.
Și ei își manipulează victimele pentru a le satisface propriile nevoi, folosind un arsenal de tactici de război: gaslighting, critica constantă, izolarea, exploatarea, etc.
Narcisistul e un agresor finuț care se infiltrează în conștiința victimei cu o precizie și subtilitate care adesea depaseste arta paraziților descriși în National Geographic (alte câteva exemple specii de paraziți păpușari în primul comentariu).
Prin manipulare psihologică, narcisistul își impune percepțiile, gândurile și emoțiile asupra victimei, își infiltrează și deghizează propria vocea în mintea victimei păcălindu-i sistemul imunitar al conștiinței...
Acest proces de manipulare seamănă cu modul în care anumiți paraziți controlează comportamentul gazdelor pentru a-și asigura supraviețuirea, ilustrând abuzul narcisistic în toată complexitatea și subtilitatea sa. Victima este adusă într-un stat de confuzie și disperare, pierzându-și încrederea în sine și ajungând să se identifice cu agresorul. Narcisistul, ca un parazit al conștiinței, se hrănește din insecuritățile și slăbiciunile victimei, remodelându-i realitatea până când victima ajunge să creadă că ea însăși este sursa toxicității, într-un act final de subjugare.
Acest ciclu de abuz care îi demonstrează puterea devastatoare, (la fel ca în cazul paraziților ce modifică comportamentul gazdelor lor) distruge din interior, lăsând în urmă doar o umbră a sinelui victimei.
Multe victime ajung să-i internalizeze vocea considerând-opropria lor voce interioară. Asta mi se pare arta supremă pentru că această voce critică le subminează încrederea în sine chiar și după ce au fost părăsite de narc. Ajung să se întrebe dacă nu sunt ele însele vinovate, daca nu sunt chiar ele narc... Vorbesc din pățite!
Am făcut analogia cu paraziții din natură pentru a sublinia și înțelege mai bine modul în care narcisiștii își controlează victimele. Procesul de vindecare necesită timp, răbdare și efort.

Pașii la care avem de lucrat progresează de la: 1. Identificarea vocii narcisistului și acceptarea faptului că nu reflectă realitatea, la 2. Înlocuirea criticilor interne cu afirmații pozitive, 3. Stabilirea limitelor cu narcisistul și cu alte persoane care pot fi toxice, 4. Practicarea de activități care promovează bunăstarea fizică, emoțională și mentală.

PS: Articolul din National Geographic "Zombies aren’t real—or are they? Meet 5 parasites that use mind control" descrie cinci paraziți care manipulează comportamentul gazdelor lor în moduri incredibile pentru a-și asigura supraviețuirea și reproducerea:

Viespile din Costa Rica (Hymenoepimecis argyraphaga) - Aceste viespi își depun ouăle pe abdomenul păianjenilor orb (Plesiometa argyra). Larva viespii, după ce se hrănește de pe urma gazdei sale câteva săptămâni, injectează o substanță chimică în păianjen, determinându-l să construiască un tip nou de pânză, special concepută pentru a susține coconul larvei, care ulterior va consuma și va ucide păianjenul.

Viespile bijutier (Ampulex compressa) - Aceste viespi paralizează picioarele din față ale gândacilor de bucătărie cu o toxină, apoi injectează o altă toxină în creierul gândacului pentru a inhiba capacitatea acestuia de a iniția mișcarea, transformându-l astfel într-un incubator viu pentru ouăle sale.

Paraziții flatworm (Dicrocoelium dendriticum) - Cunoscut și sub numele de "lancet liver fluke", acest tip de parazit plat trăiește în ficatul unor mamifere precum vacile. Ciclul său de viață implică mai multe gazde, inclusiv melci și furnici, pe care îi manipulează pentru a-și finaliza ciclul reproductiv.

Flatwormul (Euhaplorchis californiensis) - Acest parazit începe viața într-un melc oceanic, apoi infectează un pește killifish, căruia îi manipulează comportamentul pentru a deveni o pradă ușoară pentru păsările acvatice, în stomacul cărora parazitul se reproduce.

Hairworms (Paragordius varius) - Cunoscuți și sub numele de "viermi de păr", acești paraziți infectează insecte terestre, cum ar fi greierii, pe care îi determină să se îndrepte către corpuri de apă, unde greierii se înecă, permițând viermilor să iasă și să își continue ciclul de viață.

Acești paraziți ilustrează capacitatea extraordinară a unor organisme de a manipula alte specii în avantajul propriu, un fenomen care găsește un paralel surprinzător în modul în care narcisiștii manipulează psihologic persoanele din jurul lor pentru a-și satisface propriile nevoi și dorințe.

1. Dacă observi câte jumătate de oră să zicem, pe cineva cu tulburare de personalitate bordeline (BPD) în compania a 4 persoane diferite vei observa că limbajul corporal, postura, tonul vocii și chiar manierismele „obișnuite” sau „normale” se vor schimba. Borderii sunt sunt cameleoni. Unii nici măcar nu ți-ar putea spune care e culoarea lor preferată… Pot avea atât de ușor relații cu tot felul de indivizi pentru că nu au un „eu”. Doar se adaptează mediului înconjurător creând juxtapuneri între ei/ele și alte persoane Întreaga viață BPD se bazează pe interacțiuni. Imaginea de sine, încrederea, manierismele, obiceiurile, toate sunt interacțiuni. Gândurile și sentimentele le sunt controlate de interacțiuni. Trăiesc pentru interacțiuni.

BPD își dedică timp și efort pentru a învăța și îmbunătăți modul în care interacționează cu alții. Acest proces poate include încercarea de a înțelege cum să se comporte în diferite situații sociale, cum să citească și să răspundă la semnalele non-verbale ale altora, cum să inițieze și să mențină conversații, și cum să formeze și să păstreze relații sănătoase. Prin "practicarea interacțiunii", persoanele cu BPD încearcă să compenseze pentru dificultățile pe care le au în relaționare, inclusiv lipsa unei identități stabile și dificultățile de reglare emoțională, străduindu-se să se adapteze și să se integreze în diverse contexte sociale.

2. A avea borderline e ca și cum ai fi într-o relație cu toate emoțiile, dar nu le știi numărul de telefon. E ca și cum ai juca poker cu sentimentele tale, dar ele au toate cărțile și tu te trezești mereu cu un pachet de jokeri. Borderii își doresc dragoste și conexiune mai mult decât un adolescent vrea WiFi, dar când primesc un pic de atenție, fug mai repede decât atunci când auzi "E rândul tău să speli vasele!" Și hai să vorbim despre stabilitatea emoțională în lumea noastră – e ca și cum ai căuta un unicorn într-o fermă de porci... Borderii se atașează de oameni mai repede decât se lipește o gumă de scaunul de bancă, crezând că fiecare mică scânteie este focul dragostei eterne.

Dar, adevărata provocare vine când se simt criticați sau ignorați. Trec de la a fi sufletul petrecerii la a se ghemui în colțul camerei, analizând fiecare decizie de viață pe care au făcut-o vreodată. Identitatea lor se rotește mai repede decât un disc de DJ în jurul opiniei celorlalți despre ei, ceea ce, să fim sinceri, e ca și cum ai încerca să construiești castele pe nisip. Tratamentul când ești într-un rollercoaster emoțional, fără oprire, fără centură de siguranță. Soluția pare să fie o sinceritate brutală cu sine, un fel de "mărturisire în fața oglinzii" care poate părea mai înfricoșătoare decât să recunoști că ai râs la glumele tatei. A fi conștient de tulburarea ta borderline e ca și cum ai avea un superputere pe care nu știi cum să o controlezi. Dacă înveți să o faci, poți să contribui la societate mai mult decât ai crede. E ca și cum ai afla că, de fapt, poți să zbori... dar ai uitat unde ți-ai pus capa.

3. Imaginați-vă că plouă torențial și pe o stradă pustie trec doi încruntați: Marilyn Monroe și Alex Macedon. Înaintează împreună prin ploaie pentru că o mână nevăzută ține deasupra amândurora o umbrelă. Da, imaginați-vă o drama queeen și o celebritate narcisistă, DAR înghesuite în aceiași persoană.

Asta se întâmplă când avem comorbiditate de tulburarea de personalitate borderline (BPD) și tulburarea de personalitate narcisistă (NPD). Sau, pentru simplificare, hai să nu vorbim aici despre tulburări, ci doar despre trasături accentuate, într-un borderline narcisist.
Ambele sunt dramatice și imprevizibile, dar în moduri diferite.

BPD: Imaginați-vă schimbări intense de dispoziție, frică de abandon și impulsivitate. Ca un rollercoaster de emoții cu un final „nu mă părăsi!”.
NPD: Vedeți pe cineva obsedat de sine, care are nevoie constantă de admirație și nu are empatie. Practic, lumea se învârte în jurul său.

Acum, puneți-le împreună. Poate deveni haotic. Tratamentul devine mai dificil: Unul vrea atenție, celălalt o evită. E ca și cum ai încerca să mângâi pisici, dar pisici cu ego-uri supradimensionate.

Intensitatea emoțională a BPD combinată cu lipsa de empatie a NPD poate fi o rețetă pentru dezastru. Gândiți-vă la un carusel emoțional cu o doză de manipulare.
Dar există speranță! Terapia poate ajuta ambele afecțiuni, chiar dacă e ca și cum ai învăța o divă să împartă scena.

4. Un cerc complet! Caruselul pornește îmbătător cu o parteneră-drog care te venerează la modul cel mai autentic. Nu doar îți spune cuvinte, ci la începutul procesului de fuziune, chiar te tratează ca pe un zeu: ești sufletul ei-pereche, un salvator, cea mai importantă persoană din viața ei, singurul care a înțeles-o vreodată, aerul din plămânii ei etc etc.

Apoi, încet încet, după ce te-a sorbit cu totul, după ce te-a tras complet în piept, același aer din plămâni se cere dat afară: dintr-o dată te trezești că ești un nenorocit, un abuzator, că ai rănit-o așa cum au rănit-o și alții. Cand ai devenit doar unul dintre cei care i-ai făcut rău e semn că începe swich-ul, începe să te vadă prin lentila unei devalorizări împinse tot la extrem: nu mai are încredere în tine, nici atâtica! În tine care atâta minți, înșeli, și o vei abandona?!
Și continuă cu: ești rău, te-ai schimbat, ceri prea mult, ești nesigur și gelos, ești un străin, nu însemni nimic, o mizerie, o boală, nu ai însemnat niciodată nimic.

Poate sa dureze 17 ani sau 17 luni... Dar astfel este relația cu o borderline. Un cerc complet!

PS: La început te-a îmbătat, la final ai vomitat... În rest, nu prea are legatură cu tine. Nu a avut niciodată, nici la bine, nici l-a rău. Tu ești doar unul dintre deșteptii care s-a suit pe carusel. Pinocchio în Insula Plăcerilor.

Dragi Narci,

Vă scriu aceste rânduri pentru că îmi sunteți dragi și pentru că îmi place să vă ciufulesc praful de stele de pe aripi, bestiuțe strălucitoare ce-mi sunteți! Vă înteleg, vă accept, vă știu - inclusiv portretul lui Dorian Grey din pivniță - și vă iubesc oricum.

Știu că adesea vă simțiți singuri, ascunși în spatele măștii de grandiozitate, construită pentru a vă proteja fragilitatea interioară.

Știu că lumea voastră e o oglindă a nevoii constante de validare, o căutare neîncetată a admirației și a atenției celorlalți.
Slavă Domnului pentru social media, ce scenă comodă unde vă expuneți succesul, frumusețea și unicitatea, creând o iluzie facilă de perfecțiune. Înainte trebuia transpirat al dracu de mult pentru admirație, urcata toată Golgota, cu o cruce de pasiune și creație adevărată în cârcă, pe calea unui narc ca Freud, Picasso, Shakespeare sau Cleopatra… Azi e atât de simplu, și fiecare interacțiune, la fiecare click e o oportunitate de a face click cu cineva și a vă obține confirmarea valorii.

Știu că inabilitatea de a vă conecta la emoțiile altora poate crea o prăpastie în relații. Mie îmi spui cât e de dificil să te mai concentrezi pe nevoile celor dragi când propria stimă de sine este atât de dependentă de validarea externă?
Tacticile manipulative, de la victimizare la furie explozivă, sunt instrumente subtile pe care le folosiți cu o abilitate de samurai de neînfrânt pentru a obține controlul și a menține imaginea perfectă. Dar, în adâncul sufletului, ați văzut că fericirea asta e sora geamănă a unei Fata Morgana.

Știu că Narcisismul nu e o alegere, ci o povară grea care vă afectează atât pe voi, cât și pe cei din jur. Știu că tristețea, furia și frica de eșec sunt emoții ascunse cu grijă sub masca grandioasă, dar ele există și vă îngroapă fața în pernă, seara când cade masca… Vreau să vă asigur că vă accept și vă iubesc cu tot cu complexitatea voastră. Nu vă judec pentru luptele voastre interioare și pentru mecanismele de apărare pe care le-ați dezvoltat.

Vă îndemn, deși știu că n-o să fceți asta, să căutați ajutor pentru a vă descoperi vulnerabilitățile, a învăța să vă gestionați emoțiile și a construi relații bazate pe respect și empatie.
Nu-i niciodată prea târziu pentru pentru a construi o viață mai armonioasă.

Cu dragoste și speranță,
Un suflet care vă înțelege

Suntem Natalia Roman și Catalin Gruia, judecătoarea și psiho-jurnalistul, doi prieteni trecuți prin viață din pozițiile polar opuse, de furnică și greiere, care au ajuns la aceiași concluzie: că alegerea "greului potrivit”, e calea spre clădirea voinței, caracterului și fericirii autentice.

Scurtătura modernă a lui mi se cuvine pe calea ușoară a confortului bate exclusiv la ușa depresiei și lipsei de sens…. Nu satisfacția imediată, ci îmbrățisarea greului potrivit, cultivarea rezilienței și a găsirea unui scop duc la o fericire durabilă.

Dacă ați ratat primele episoade —> am adunat 2 la linkurile de mai jos. Și dacă vă plac sau vă pun pe gânduri sau poate pe unii chiar îi fac să spere, dați-le mai departe către tineri care au nevoie de repere.

1. PLEDOARIE PENTRU judecata critică și și reîntoarcerea la valorile eterne. Reflectăm împreună asupra direcției în care se îndreaptă societatea modernă tot mai tehnologizată și asupra modurilor în care putem menține autenticitatea și conexiunile esențiale într-o lume tot mai superficială. —>https://bit.ly/49HhGYZ

2. CINE NE SALVEAZĂ COPIII, în noul război împotriva dogurilor. Avem licee în Târgu Mureș unde 8 din 10 elevi consumă droguri. După gafele, abuzurile și defilările cu cătușe la TV, făcute în războiul împotriva corupției, statul român se pregătește de un nou război împotriva drogurilor. Însă de data asta victimele nu vor mai fi politicienii adverși și corupții celorlalți ci chiar copiii noștri. Este băgarea lor în pușcării, cu pedepse majorate până la 10-15 ani, cea mai bună dintre soluțiile posibile? Sau e mai degrabă multă neputință aici, lipsă de viziune, neînțelegerea fenomenului, incompetență crasă la nivelul factorilor de decizie? —> https://bit.ly/3V7vdV2

În câteva momente dificile din viață scrisul m-a salvat, ajutându-mă să integrez ce mi se întâmpla. Câțiva prieteni din bula mea, toți comunicatori de profesie, mi-au povestit despre experiențe similare. Fără să știm măcar că facem asta, ne predam instinctiv unei tehnici descoperită, testată și răs-testată de psihologul J.P. Pennebaker. Dacă aș fi putut participa, cum mi-am dorit la un moment dat, într-unul din studiile obișnuite începute de Pennebaker în urmă cu aproape 30 de ani, aș fi fost fi invitat la laborator, unde mi s-ar fi pus în față o foaie de hârtie sau un laptop (mai nou), împreună cu asigurările de confidențialitate de rigoare, și mi s-ar fi cerut să scriu despre despre o experiență dureroasă din viață. Și, exact pe gustul meu, instrucțiunile cercetătorului ar fi pretins să o descrii cât mai amănunțit, să îți explorezi cele mai ascunse, secrete, îngropate gânduri și emoții. O sesiune de scris dura 15 sau 30 de minute și ți se cerea să te întorci și să mai scrii iarăși despre experiența asta încă alte trei până la cinci zile consecutive. Participanțiilor din grupul de control, li se cerea să scrie în aceleași condiții, același număr de ore, dar despre subiecte neutre precum programul zilnic, pantofii sau cina zilei.

Rezultatele studiilor în domeniu arată că scrierea expresivă despre evenimente traumatice are multe beneficii, evidente în comparație cu grupul de control. Oamenii care au deschis în sine uși către cele mai secrete gânduri și sentimente, explorându-și prin scrisul în jurnal, reacțiile la necazuri sau traume, au mai puține vizite la doctor în lunile care urmează sesiunii de scris, prezintă o creștere a funcțiilor sistemului imunitar, raportează scoruri mai mici la depresie și obțin note mai mari la școală sau e mai probabil să își găsească mai repede un job nou după o concediere. Aceste efecte benefice arată iar și iar la o super diversitate de indivizi sănătoși și bolnavi, tineri și bătrâni, bogați și săraci, din toată lumea.

Inițial, cercetătorii au crezut că beneficiile scrisului expresiv în jurnal despre traumă se datorau catharsisului emoțional în sensul că actul de a scrie ne-ar permite să depășim anumite inhibițiile legate de traumă eliberând emoții ca dintr-o oală sub presiune. Această explicație este astăzi considerată depășită.

Adevăratele mecanismele par să fie legate de însăși natura procesului scrisului care ne ajută să înțelegem, să ne acceptăm necazul prin găsirea unui sens în și dincolo de traumă. Scrisul pare de asemenea să reducă tipul, modul și intensitatea cu care suntem vizitați de gânduri intruzive.

M-am întrebat adesea ce face scrisul în jurnal atât de special și de eficient. De ce convertirea în cuvinte și propoziții a emoțiilor, gândurilor și imaginilor despre evenimente traumatice schimbă felul în care gândim despre ele? Să presupunem că ai trăit o dezamăgire în dragoste. E foarte probabil ca lucrul acesta să te blocheze într-un ciclu de ruminări de gânduri și imagini intruzive, o rotire în cerc, la nesfârșit, inclusiv în momente de răscuce în viață când chiar ar trebuie să te focusezi pe aspecte serioase ale prezentului.
Scrisul în jurnal despre experiența trădării te obligă să îți organizezi și să integrezi gândurile și imaginile intruzive într-o poveste coerentă. Limbajul, prin însăși natura sa, este foarte structurat. Însuși actul de a scrie propoziții te forțează să gândești în termeni cauzali (x adus la y care la rându-i a provocat z) și ajungi automat o analiză care te poate ajuta să afli un sens, să crească gradul de înțelegere și în cele din urmă sentimentul de a fi la butoanele din Turnul de Control al propriei vieți.
Când o experiență capătă formă, structură și înțeles pare dintr-o dată mult mai domesticită, mai controlabilă spre deosebire de etapa când e omletă haotică și dureroasă de senzații, gânduri și imagini. De exemplu, Pennebaker și colegii lui au descoperit că numărul de prepoziții cauzale (din cauză că, prin urmare, deoarece, etc) și cuvinte care denotă înțelegerea (a înțelege, a realiza, a vedea) în sesiunile lor de scris despre subiectul traumatic e direct proporțional cu câștigurile la capitolul sănătate și stare de bine. Când găsești un sens în trauma ta, o poți accepta și integra mai ușor. Fixarea în scris, într-un mediu extern, precum o filă de jurnal sau un document word, a unor gânduri intruzive tinde să te despovăreze de ele.

Sau să îți dau alt exemplu: să fie mai clar totul. În unele zile mai fac un soi de voluntariat, de fapt mă joc cu copiii de la școala din sat, pe care prin experiment, prin poveste, prin dezbatere, încerc să-i învăț un strop de gândire critică.

Și, printre multe altele, am făcut exercițiul ăsta cu ei, mai spre sfârșitul orei: 10 minute de Best Possible Self. E marca unei psiholoage, Laura King, care a inventat exerciul ăsta în care trebuie să scrii despre cum te vezi peste 10, 20, 50 de ani în condițiile în care ai fost super norocos, tot ce ți-ai dorit în viață, ți-a ieșit, în familie, carieră, hobby, în absolut tot și toate, ce mai, și-a mers de minune, și au trecut 10, 20, 30, 50 de ani, cât vrei tu, și mâna pe care ai primit-o în jocul de poker al vieții e quintă royala.

No, acum descrie ce vezi? Cum ești, ce vezi acolo? Și înainte de a scrie, în prealabil le-am spus copiilor că trebuie să pună întrebarea în interior ca și cum Dumnezeu ar fi în inima lor și îl întrebi acolo, cum te-ai duce la Delfi sau, nu știu, la un călugăr de la Muntele Athos. Întreabă acolo și trage apoi cu urechea la îți spune divinitatea din interior.

Și bineînțeles am luat și eu pix și hârtie, ca să fac același lucru. Dar eu am picat într-un blocaj, și un minut, poate două, nu am reușit să scriu, să repet, pe foaia aia decât: e voie! e voie! e voie! de nu știu câte ori. Și abia apoi am putut să-mi dau drumul și să-mi scriu povestea, fericirea unui Sinbad Marinarul întors din sutele sale de călătorii cu teșchereaua plină de galbeni și tolba plină de povești...

Ediția a treia a experimentului de Journaling va fi joi, la Palat. Vii?

Detalii eveniment:
Data și ora: Joi, 9 mai 2024, la ora 18:00
Locație: Palatul Culturii, aripa dreaptă, etajul 2
Înscrieri: Până pe 5 mai 2024 la adresa de email pr@muzeulmures.ro. Numărul de locuri este limitat, așa că vă recomandăm să vă înregistrați cât mai curând posibil.
Accesul la atelier: Este permis cu bilet de intrare în Palatul Culturii, disponibil la Casa de Bilete (Marți – Vineri, 9:00 – 15:30; Sâmbătă – Duminică, 9:00 – 14:00) sau în avans.
#AtelierdeJournaling #ExpozițiaPallady #JurnalIntim #PalatulCulturii #AutoCunoaștereCreativă #Cultură

În prima parte a vieții, am petrecut peste două decenii în redacția revistelor National Geographic și NG Traveler.
Aveam 24 de ani când m-am alăturat geografilor. M-am urcat în trenul ăsta cam din mers și au fost câțiva care au încercat să-mi descleșteze degetele de scara ultimului vagon. Nicio șansă, îmi doream prea mult călătoria! Și chiar am explorat si am călătorit - în multe, multe locuri iubite de pe planeta asta.

Apoi, în timp ce marea majoritate a prietenilor mei au ales să călătorească în viitor (s-au mutat în Londra, NY, Paris sau Vancouver) am decis să fac pe dos și să călătoresc în trecut. Acum 13 ani am părăsit Bucureștiul pentru o căsuța țărănească unde căprioarele vin până la ușă, cu livadă bătrână și pârâu, într-un sat din Mureș. Îmi place să cred că a fost un experiment esențial: să spargi lemne, să faci focul, să mergi după ciuperci, să scotocești în cuib după ouă, să te speli la ibric, să mănânci la lumânare, să duci preșurile la vâltoare, să îți crești singur legumele, să mergi în vizite la vecini „de povești“. Încă există în mantia peticită a României buzunare ascunse unde mai poți avea impresia că trăiești ca pe vremuri, într-o lume condusă de obiceiuri din bătrâni, în care munca oamenilor e stabilită de calendarul naturii și al sărbătorilor religioase.

(Și apoi am întâlnit câteva lighioane - să le dea Dumnezeu muuultă sănătate dlui Primar, dlui Turcu, dlui Sandi și la toată gașca de mafioți din camera de asteptare a pomelnicului meu și al Aryei Stark - am văzut cum e să ai și ghinioane...)

În a doua jumătate a vieții, mai întâi de nevoie și apoi din pasiune, mi-am îndreptat atenția către educație, psihologie și coaching. Sunt același norocos, și azi fac același lucruri pe care le-am iubit mereu, tot cu investigații, explorări și călătorii mă ocup, doar că de data asta în minți, suflete și relații, ajutând prieteni care se confruntă cu dificultăți să revină la dragoste, autenticitate și creștere.

Cred că un psiholog bun funcționează ca o oglindă bună: te vede, te aude, te înțelege și te reflecta cu minim de distorsiune. Abilitatea de a oglindi autentic o persoană e esențială nu doar în terapie, ci și în relațiile noastre de zi cu zi. Și reflectarea asta nu se limitează la o simplă tehnică terapeutică de reformulare a cuvintelor. E mai mult despre prezența empatică și ascultarea activă. Pacienții mei o prețuiesc adesea chiar mai mult decât sfaturile directe.

Ideea oglindirii autentice se aliniază cu gândirea lui Donald Winnicott, considerat un pionier al teoriei atașamentului. Winnicott a subliniat rolul crucial al mamei ca oglindă a nevoilor bebelușului, oferind nu o reflectare literală, ci una care conferă siguranță și recunoaștere. În terapie rolul psihologului e similar: ajută la explorarea părților ascunse ale sinelui, facilitând auto-descoperirea.
Mi se pare că această reflectare autentică e cel mai frumos cadou pe care ți-l poate face cineva. (Ajungi să te vezi abia când ești reflectat corespunzător, cumva la nivel ontologic). Fă-ți un astfel de cadou, măcar o dată în viață.

E, soția medic a unui prieten de-o viață, mi-a deschis ochii într-o seară la un pahar de vin - să tot fie câțiva ani buni de atunci - povestindu-mi cât de nesănătos este să te dai peste cap pentru un pacient. Era să-i scot ochii, din argumente, desigur! Anyway, m-a șocat și m-a înfuriat că fusesem învățat “că un doctor ar trebui să se sacrifice, să facă acel pas suplimentar spre pacient". (Habar n-avem pe atunci despre capcanele ajutorului excesiv).

E. mi-a povestit despre o tânără născută cu un picior mai scurt decât celălalt, care a trebuit să facă multe operații pentru lungirea lui. Sărăcuța petrecuse multi ani prin spitale, și familia, prietenii, toată lumea făcuse eforturi extraordinare pentru ea. Si dacă făcea ceva greșit, nu era vina ei. Întârzia la programări, nu își făcea temele, dar se găseau mereu oameni dispuși “să o ajutăm".

Fata a crescut într-un mediu supra-protector și bine intenționat care a handicapat-o cu adevărat în fața provocărilor vieții de adult. E o cunoscuse ca pacientă, când avea aproape 30 de ani și a fost uimită de cât de incapabilă devenise. Nu putea face nimic singură. Nu știa, nu avea nici gândul că ar putea măcar încerca. Nici cele mai simple lucruri, nici să completeze o cerere. Avea nevoie ca asistentele să i-o completeze. “De fapt, cocoloșind-o excesiv, noi, cei din jur, îi indusesem un grad de neputință”, mi-a spus E.

Și asta e cea mai mare greșeală pe care o fac mulți părinți cu copiii lor. Dacă iubim pe cineva, vrem să îi protejăm nu?. Și așa, în mai toate situațiile de viață intervenim și facem lucruri pentru ei. Peste ei! Din momentul în care începi să faci mai mult, copilul începe să facă mai puțin. Și nu doar copilul. Să zicem că ai un colegă de apartament care lasă vase în chiuvetă. Cu cât le speli tu mai mult, cu atât va face ea mai puțin.

Așadar, în loc să ne dăm peste cap - "Doamne, dacă nu îl ajut cu asta, dacă nu îi plătesc terapia…” etc. etc lasă-ți copilul să vină la tine: “Tati, chiar am o problemă. Mă poți ajuta?" Rezultatele vor fi drastic diferite.

Și în practica mea de terapeut am văzut același model: când am oferit ședințe gratuite, angajamentul pacienților lăsa de dorit. Când au trebuit să investească în propria lor vindecare, implicarea a crescut vizibil. Și rezultatele! Când cineva chiar are skin in the game, începe să pună umărul.

Asta dovedește practica, asta ne spune știința. Există o tehnică numită interviu motivațional, pe care ar trebui să și-o însușească orice bun samaritean. Pune câteva întrebări celor care îți intră în cabinet: ”Cum te simți în legătură cu dependența ta”, sau “De unde pasiunea ta asta pentru jocuri video? Cum te simți în legătură cu viața ta? Ajută-mă să înțeleg ce se întâmplă cu tine". Începe prin a înțelege omul din fața ta. Și dacă faci asta, vei observa că toți avem o ambivalență – adică un conflict intern. E o parte din persoană care vrea să se lase și o parte care nu vrea să se lase. Problema e că de fiecare dată când vedem o sclipire, un semn că vor să se schimbe, ce facem? Suntem entuziasmați, ne suflecăm mânecile, ne implicăm trup și suflet, ne dăm pe peste cap. Și apoi ce se întâmplă? Ne lovim de rezistența lor.

Oricând ai de-a face cu ambivalența, care e un conflict intern, dacă îi împingi pe pacienți într-o direcție, nu se vor mișca în acea direcție, ci în cealaltă.

Ai observat? E la fel și viața de zi cu zi. Dai peste un amică pe care nu l-ai mai văzut demult, povestiți și îți zice: ”Wau, ce bine arăți, se vede că mergi la la sală! ce tare, mă gândesc să merg și eu!”
Tu ce îi zici? Super, hai cu mine!) Și apoi ce face prietena inițial entuziasmată: Nu apare, găsește scuze, nu vine… Corect?
Atnci ce e de preferat să spui, dacă vrei să vină? : Te gândești să mergi la sală? Hm, interesant… Dar oare chiar ai nevoie? Tu?"

Adică, intri cumva în opoziție. Și indiferent de poziția pe care o iei, ei vor lua poziția opusă. Lasă-i să preia inițiativa. Lasă să fie motivația lor și oricând se mișcă în direcția corectă, oferă-le sprijin, dar nu-i împinge niciodată de la spate. Alegerea le aparține și cu cât mă dau peste cap mai puțin, cu atât pacienții mei sunt mai seriosi, cu atât se implică mai mult, cu atât se descurcă mai bine!

La prima vedere, un Cavaler-Alb Narcisist e un salvator generos, implicat în binele celorlalți, care sub masca de altruism ascunde o dorință patologică de admirație și validare. Acești indivizi nu sunt motivați de o empatie autentică, ci de dorința de a-și alimenta ego-ul și de a menține o imagine publică favorabilă.

Adesea sunt percepuți/e ca eroi în ochii publicului! Dar cei apropiați sunt expuși celorlalte aspecte ale personalității lor - la fel de egoiste și manipulative ca ale oricărui alt narcisist.

Acasă, Cavalerul Alb narcisist e un tiran, care, departe de lumina reflectoarelor publice, își scoate masca de binefăcător și poate deveni indiferent sau un nasol față de membrii familiei...

Implicarea lor în bunăstarea altora e mai degrabă strategică, evitând intimitatea reală și legăturile profunde, preferând relații în care pot rămâne în centrul atenției. Dar când laudele încetează sau când relațiile devin prea solicitante emoțional, redevin distanți sau chiar disprețuitori.

Iată un comportament care duce la cicluri de implicare excesivă urmate de retrageri bruște, creând confuzie și răni emoționale celor din jur. Cavalerii Albi Narcisiști sunt un exemplu fascinant de cum narcisismul poate lua forme complexe și adesea înșelătoare, punând în lumină faptul că motivele din spatele comportamentelor aparent pozitive pot fi, surprinzător, foarte de egoiste.

CUNOAȘTEȚI pe cineva din tiparul acesta?