BUNĂ DIMINEAȚA ȘI BINE V-AM REGĂSIT!

https://www.youtube.com/watch?v=LR1bWhdoIXM

Let go and live on! Radical deschis la nou. Radical transparent. Just take and enjoy what is given to you. Și apucă cu amândouă mâinile. Cu poftă de viață! Cum mi-a zis zeul de la Delfi.

Da, îmi amintesc cum am sărit pârleazul gardului în spatele templului lui Apolo și apoi – alți câțiva pași neregulamentari spre stânga, în jos, momit de umbra unui copac pirpiriu. Era a patra zi la rând în locul la care visam din copilărie și îmi venea să plâng. Mă așteptasem la o experiență cutremurătoare, dar pietrele rămâneau mute. Sunasem în fiecare zi la Apolo, dar nu-mi răspundea nimeni. Ce naiba să fac?!

Când arde soarele deasupra, când setea îți pune gheara în gât, când simți că fierbi în suc propriu și pietrele iubite tac, e clar că ești pe calea greșită. Dă-te mai la o margine, stai la umbră, sub vreun copac, închide ochii și doar ascultă. Da, ascultă. Ciripitul păsărilor, țârâitul greierilor, bâzâitul albinelor. Dacă ai noroc, s-ar putea să auzi și altă voce, fie din alte timpuri, fie în interior. Eu am auzit-o și în sfârșit am înțeles. Inițial, Apolo nu mi-a vorbit pentru că nu îmi ardea buzele nicio întrebare adevărată. Venisem doar să văd, nu să întreb.

În lumea de azi, părăsită de zei, cărora le-a luat locul noua religie a umanismului aliat cu știința, o catedrală sau ruina unui templu antic nu mai reprezintă atât un loc sacru, cât unul turistic, în care intri ca să iei și să duci acasă poze și impresii, nu ca să-ți aduci întrebările, rugăciunile, teama care se cere alinată.

Străvechiul pelerin venea de peste mări și țări, din vreo insulă sau vârf de munte, călătoarea zile, poate luni întregi până să ajungă la Oracol, suferea de rău de mare, risca să fie prădat sau să se înece, era jecmănit cu taxe de trecerea în portul din Kirra sau aiurea, însă în tot acest timp întrebarea se cocea în el, creștea ca o obsesie. Răspunsul ambiguu pe care îl primea de la servitorii zeului nu era decât o ghidare, un mai caută pe aici, un mic push, o mână de ajutor ca să își afle singur răspunsul. „Cunoaște-te pe tine însuți” și „Nimic fără măsură” erau cele mai cunoscute maxime (dar mai erau vreo 130 în interior) inscripționate pe frontispiciul sanctuarului din Delfi.

– Do you understand now? mi-a șoptit în engleză vocea din interior.

– Cred că da.

– And? What is the question that bothers you?

– E una care nu îmi dă pace … De ce aș avea nevoie ca să fiu, în sfârșit, fericit?

– Nothing in particular. Just take and enjoy what is given to you.

Și atunci chiar mi-a dat ce îmi poftise inima, chiar de a doua zi. Dar știa el, zeul șmecher, că nu eram încă pregătit să câștig la loto. Au trecut cinci ani de atunci. Oare acum sunt?

Tema noastră de azi este: De ce ai avea nevoie pentru a fi fericit/ă? Și ce crezi că te împiedică?

PS: Pentru cei ce cred că fericirea presupune apriori un obiectiv de atins (și un plan!, aș zice eu), iată și o metodă care funcționează (cel puțin în cazul meu) la https://woopmylife.org/en/home