Bine v-am regăsit!

Aproape de miezul nopții, cu spatele lipit de soba încinsă de lângă patul unde dormea mamaia, Floarea ne povestea pățaniile ei. Cum stătea acolo în lumina gălbui-difuză a becului chior din camera cealaltă, cu părul negru despletit peste cămașa de noapte albă, că venise să doarmă la noi în noaptea aia, mi se părea (aveam 4 ani la vremea aia), poate și din cauza minunilor pe care le spunea, una dintre ielele din povești… Și ce îndruga ea, deși chestii incredibile pentru mintea mea de azi, erau atunci fapte de netăgăduit, întâmplate ieri, imagini vii, oftaturi din rărunchi și hohote de plâns amar.

Floarea, cu povești adevărate, cu vânătăi adevărate, bătută de bărbat, fugită noaptea de acasă, peste dealuri, pe câmpurile de porumb, unde știam că umbla duhul lui Cur Mic, și la lumina lunii, la lumina stelelor, se întâlnise acolo cu o turmă de oi, jumătate albe, jumătate negre, cu un cioban bătrân cu barbă mare (“ăla a fost Dumnezeu, maică”, îi spunea mamaia)… Am uitat exact care erau revelațiile transmise de ciobanul-Dumnezeu, dar era ceva banal și cutremurător, poate “răbdă, nu te teme, nu te sminti, că totul trece, totul va fi bine…”

Floarea cea oropsită, a intrat în clanul nostru, după ce s-a măritat cu Nelu, dar a rămas mereu "din neamul lui Frigare", cumva disprețuită, oropsită de soț, de socri, ba chiar și de noi, cei de peste drum. Floarea cea dârză și uneori cu gura mare, care și cu buza spartă, cu dinții însângerați, tot îi răspundea lui Nelu...

Și Nelu avea palma grea. Nelu fusese năbădăios încă de copil. În gașca de pe ulița aia, el era cel mai tare. 3 dintr-o dată bătea, și-i punea unul peste altul în șanț. Iar la fotbal, când trăgea el, se rupea bara. Și în tinerețe, și mai târziu, prin cârciumi și aiurea, unde era de dat o palmă, un scandal, acolo era și el. Mult mai târziu, când a îmbătrânit, când l-au părăsit puterile, tot fioros a rămas. Dar altfel. La bătrânețe, soarta i-a întors foaia: Nelu a rămas scandalagiu, dar de data asta, unde era de luat o palmă, acolo era și el, până și-a pierdut toți dinții…

Dar despre Floarea vreau să scriu azi. Floarea cea cu inima mare, care cânta în timp ce mă purta după gât când mergeam cu nuiaua după gâște pe izlaz și îmi oboseau piciorușele de copil, Floarea care golea pe furiș paharele cu un rest de vin sau țuică după ce se ridicau bărbații de la masă, Floarea invidioasă, care mi-a spus odată că Dumnezeu are scară de urcat, dar și de coborât (noi ăia de peste drum, mai avuți, mai parveniți, mai cu nasul pe sus, o supărasem probabil cu ceva), Floarea optimistă, Floarea poetă (versul ei, dintr-un caiet de însemnări care nu mai știu cum de-a ajuns în mâinile mele, cu care l-a cerut în căsătorie pe al doilea ei bărbat, după ce a murit Nelu, mi s-a întipărit în minte pe vecie: “eu am vaca, tu ai cal”).

Floarea supraviețuitoarea, altoiul străin, semi-disprețuit în familia Gruia, care însă i-a îngropat pe toți, care a continuat să își vadă de viață, așa cum a fost ea, cu bucurii, dar și cu atâtea necazuri, după ce casele gruienilor înfumurați s-au prăbușit, când curțile lor cândva bogate s-au umplut de bălării. Floarea care le-a aprins tuturor câte o lumânare la cimitir, care i-a iertat pe toți, cu o bunătate înțeleaptă, plină de bun simț.

Sper să mă fi iertat și pe mine, micul parvenit fără minte, care am întors spatele pământului, țărânei de Teleorman din care m-am ridicat. Sărut mâna, draga mea, Floare. Nu știu dacă mai ești pe lume, dar o să continui să trăiești în mine, și în ceilalți pe care i-ai atins.

Acum e rândul tău la stilou. Tema noastră de azi este: O amintire din copilărie care te-a marcat.

Nu contează momentul, locul, sau pixul, dar scrie dintr-o suflare, minim 10 minute, și scrie tot ce îți vine în minte, fără să îți pese de gramatică, ortografie, stil sau cursivitate. Lasă-te să aluneci în transă și scrie cu furie sau cu calm, dar fără a ridica nici un baraj șuvoiului de emoție, cuvinte, gânduri...