Bine v-am regăsit!
Dacă m-ar fi descoperit în dimineața aia răcoroasă de aprilie, A s-ar fi crucit. Înfofolit în plovărul alb și lung până deasupra genunchilor, să-mi țină de cald, cu căciula albastră trasă pe ochi, mă tupilasem în păduricea de dincolo de pârâul din fața casei și scriam cocoșat peste tastele laptopului. Scriam așezat pe o buturugă mare de brad, ascuns între tufe de arin, la o masă improvizată dintr-o ladă de plastic mare, galbenă, suspendată pe 4 țăruși. Și tastam furibund, și nici că-mi păsa de nimic.
– Stația mea secretă de scris!, am exclamat și m-am jurat că nu mă voi ridica de la masa aia până nu îi voi scrie lui A tot ce aveam pe suflet. Habar n-aveam de ce mă sculasem cu noaptea în cap pentru scrisoarea asta. Știam bine, în definitiv, că nu aveam să i-o arăt lui A poate niciodată…
Era pe la jumătatea lui aprilie. Pe jos era un strat gros de frunze ruginii care dispărea pe zi ce trece, cotropit de pâlcuri de urzici, sălățică sălbatică, năsturei și hamei. Știam bine locul ăsta, exact de aici am luat hamei sălbatic (conuri de pe vrejurile înfășurate până în vârful copacilor în decembrie trecut).
Acum însă arinii abia erau pe cale să înfrunzească. Primele fuseseră, încă de săptămâna trecută, ramurile sălciilor care an de an se grăbesc cu verdele pal al frunzulițelor. Iar cireșii sălbatici și vișinii, de care era plină curtea noastră neîngrădită, explodaseră în dalbă floare. Din când în când, îmi bipăia telefonul în buzunar, ori de câte ori intra câte un email. Câinii, Chibu și Ghinda, erau lângă mine, paznici, martori și sfetnici. După ultimul mesaj intrat, ar fi trebuit să dau o fugă până în casă, să trimit un mail către o colegă de redacție.
– Dar poate să mai aștepte. Nu mă ridic până nu scriu tot ce am să-i spun!
Aveam de făcut sub un minut până în casă. Masa mea improvizată era ascunsă la 20 de pași dincolo de pârâu. Dar de unde eram ascuns, puteam vedea totul. Vedeam lacul săpat anul trecut, curtea găinilor, ținta unde trăgeam cu arcul.
Momentele de nor și cer încruntat alternau cu cele de lumină dumnezeiască. În văzduh, o simfonie de sunete. Triluri de păsări felurite în copaci, cocoșii și câinii din curțile vecine, o drujbă în depărtare în stânga… Și croncănit de corbi. La câteva sute de metri în spatele meu se înălța un cucui ruginiu de deal, cu pădure tânără și pipernicită de alun, deasupra căruia se încinsese o horă de corbi. M-am ridicat în picioare pe buturuga mea să-i văd mai bine. Erau vreo 30, rotindu-se mari și solemni, când în perechi, când câte trei, mai apoi toți în cerc, rotocol după rotocol, electroni gravitând leneș în jurul unui nucleu magic, ca apoi, pe neașteptate, gașca să explodeze ca o grenadă, fiecare în altă direcție, dar numai câteva zeci de secunde, căci apoi se coagula la loc, cu croncănituri înalte.
Locuitorii satelor de pe Valea Gurghiului se ocupaseră în mod tradițional cu munca la pădure și creșterea animalelor. Până acum câteva decenii, în marile buzunare ale pădurii, satele erau înconjurate de o mare de fânețe. Însă o fâneață necosită în fiecare vară e cotropită de tufe și dispare în numai câțiva ani. Și în fânețele din Mircești pădurea înaintase tot mai mult. De jur împrejurul locului unde scriam acum, era împărăția mea pe unde hălăduiam de câte ori aveam ocazia.
Adevărul e că, din mai multe puncte de vedere, trăiam aici într-un soi de paradis, din care, cu excepția călătoriilor pentru Traveller, nu ieșeam decât de nevoie – la cumpărături în Reghin sau Tg Mureș (orașele cele mai apropiate), sau când mă chemau șefii de la Adrub pentru diversele ședințe (tot mai multe mutate oricum pe Zoom și Skype).
– Am făcut totuși bine că m-am tras pe jumătate la țară, mi-am spus atunci, urmând să îmi iau inima în dinți și să mă retrag de tot.
Și tocmai acum, când mă pregăteam să închid în urma mea ușa paradisului, m-am trezit că de fapt eram singur. Îmi fugise demult pământul de sub picioare, dar eu abia anul ăsta realizasem. Și scriindu-i ei despre asta, speram să înțeleg ce mi se întâmplase.
Draga A,
Îmi place să te ascult cum sforăi. Mă trezesc de la 5-6 dimineața pentru asta. Mai întâi ascult minute bune să văd cât de adânc dormi. Când ești întoarsă cu fața spre mine, nu mă mai satur că îți privesc chipul. În somn, mușchii sunt relaxați, mai pică măștile și prefăcătoria, dar tot ai o față de zmeoaică încruntată. Azi dimineață sforăiai cu un sunet pe care nu l-am mai auzit, ca o pompă mare care umflă un cauciuc de camion. În ferestrele mici lumina începuse să se prindă, cețoasă, alburie, ca în ulcele de lapte. În liliacul aproape înflorit de lângă fereastrele unde dormim păsările cântau cu foc. Dar tu continuiai să dormi. Aproape niciodată nu dormi atât de adânc cât să nu simți când se întâmplă să mă ating de tine. Și atunci pufnești și imediat pe întorci, tresari involuntar, și îmi întorci spatele. Pe atunci nu știam de unde atâta dezgust, inclusiv în somn? (Acum știu că nu era dezgust față de mine cât o formă de loialitate frumoasă, ba chiar de dragoste... față de Celălalt bărbat intrat în viața ta... pe ușa din spate a căsătoriei noastre muribunde). Anyway, grație acestor mici cutremure, plapuma noastră și-a căpătat o geografie aparte, ca o scoarță terestră frământată. Dintr-o câmpie inițială ajunge în zona dintre noi de se încrețește în munte, dincolo de prăpăstii de netrecut. M-am gândit serios în ultima vreme că eșecul unei relații se poate citi în geografia unei plăpumi. Etc, etc, etc
***
Și acum, înapoi la tine, și la penița ta care uneori poate fi mai ascuțită ca o sabie. Scrierea unei scrisori către persoana care ți-a făcut cel mai mult rău funcționează prin mai multe mecanisme psihologice și emoționale. Această practică e adesea recomandată în terapia prin journaling și poate avea un impact profund asupra vindecării emoționale.
De ce funcționează?
