La cea mai lungă tiroliană din lume am făcut un legământ propriu cu Dumnezeu pe vârful Jebel Jais din emiratul Ras Al Khaimah. Deal-ul nostru e desigur confidențial, dar pot să te asigur că am fost mai îngrozit ca Moise în fața tufișului neconsumat de flăcări de pe muntele Horeb. Dar să luăm povestea de la început.

Exclusiv pentru cei care vor să știe ce simte un șoim în picaj, cu aripile strânse, la 150 km/h, există un loc teribil și frumos, atârnat între cer și pământ, în cei mai înalți munți din Emiratele Arabe Unite, unde se poate trăi această experiență.

Zborul Jebel Jais e un magnet pentru cei care caută senzații tari și adrenalină. Pe cea mai lungă tiroliană din lume, 2,83 km, cât 28 de terenuri de fotbal, poți zbura într-un costum special, în poziția de superman, cu mâinile la spate, vâjâind prin cer ca MIG-ul. Aruncă-ți o privire aici, și vei înțelege mai bine.

Am rău de înălțime. Și nici după viteză nu mă omor. Și atunci ce căutam aici, de ce m-am mai înscris? Încurcate sunt căile… omului. Dar cel mai bine a zis-o JFK în discursul său cel mai faimos: „...mergem pe Lună (…şi să facem toate celelalte lucruri) nu pentru că ar fi uşor, ci tocmai pentru că e greu.”

Sau ce mi-a zis cu o zi înainte o prietenă mai aventuroasă din acest trip, despre cum e să îți învingi frica: „Nu ești obligat să o faci. Da, e înspăimântător pentru oricine. Dar când o să o faci, e cea mai tare senzație de eliberare. Și o să te ajute mult și în viitor.”

Poți să îți spui, ba chiar și să crezi toate lucrurile astea când urci către vârf, boierește în Jeep cu aer condiționat pe serpentinele îmblânzite pe benzi generoase, cum numai arabii știu să facă, prin peisajul nepământean al acestui deșert vertical, admirând lumina lăptoasă care îmbracă dantelăria fantezistă a eroziunii de pe stâncile gri.

De fapt, iată ce se întâmplă: pentru că sus de tot, pe platforma unde se face lansarea, spațiul e destul de mic, tabăra de bază e mai jos. Aici te echipează și te briefează. Apoi te urcă cu mașina până în vârf, unde aștepți să îți vină rândul, alături de alții care așteaptă. Și poate fi o coadă și de o oră. Și aștepți și se acumulează tensiune și frică, pentru că vezi abisul în depărtare, și pe cei din față când zboară, și auzi sunetul ăla de vâjâit care tună prin văzduh ca un supersonic.

Și când în sfârșit îți vine rândul, te atârnă pe cablu într-o poziție de flotare, dar cumva cu capul mult mai jos decât picioarele, cu hăul în față. Și căderea trebuie să fie foarte abruptă în prima parte, ca să poți prinde viteza aia incredibilă care să te ducă până la capătul celei mai lungi tiroliene din lume... Căci dacă nu ai viteza necesară, sau dacă te bate vântul din față și te frânează, riști să te oprești la jumătatea drumului. Și ăsta, cred că e cel mai înspăimântător lucru. Adică să rămâi acolo agățat…

În minutele dinaintea lansării, cum stai acolo înfășat în harnașament și costum, ca o mumie atârnând cu capul în jos, ca un crevete cu mustăți de cablu și carabiniere, benoclându-te cu ochii îngroziți la prăpastia în care urmează să plonjezi cu 150 km/h, bunul simț al creierului de reptilă deturnează de la prea emancipații lobi frontali turnul de control al ființei tale, pulsul se accelerează până aproape de 130…

Și oamenii pot să aibă cele mai diverse reacții. Dependenții de adrenalină freamătă de nerăbdare așteptând explozia dătătoare de sens. Dar sunt destui și cei care urlă, care plâng, se zbat ca-n ștreang și se roagă să fie lăsați jos.

Eu am fost dintre lebedele mute care în fața fricii supreme, alunecă în freeze response. De 3 ori m-am băgat în față, de câte ori cineva a abandonat cursa, de teamă să nu mă părăsească curajul înainte de vreme. De 3 ori am fost întors înapoi la locul meu de la coadă, mut, alb ca varul, cu mâinile reci, cu fruntea transpirată.

După ce m-au atârnat acolo, cu capul în jos, în minutele dinaintea lansării propriu-zise: surpriză totală! Don't go to sleep, my friend! mi-a zis (gn)omul cu bărbuță, plin de cool și tatuaje, care ne lansa pe cablu.

M-am liniștit dintr-o dată, am devenit foarte calm, ca în momentele de meditație cumva, foarte ciudat, ba și după lansare, în ciuda vitezei, am continuat să fiu înconjurat ca într-o bulă de nemișcare, aceeași senzație de stillness cvasi-paralitic, tipic unei ședințe de meditație. Singura notă discordantă s-a întâmplat pe la jumătatea cursei când m-a izbit o pală de vânt dinspre stânga, dar atât de puternică, încât mi-a deschis literalmente gura, de simțeam că îmi smulge obrazul pe interior.

Așa a fost primul jump, pe segmentul cel lung și super rapid, după care te oprești pe o platformă suspendată deasupra abisului, după care urmează pasul 2, pe un cablu mai mic, de sub 50 m, ăștia au un fel de cuplu, cea mai lungă și cea mai scurtă tiroliană din cartea recordurilor, care te poartă până în șosea unde te așteaptă mașina.

La final, la aterizare, când nodul din gât, gheara de găină bătrână a fricii a devenit doar o amintire, a explodat uimirea, foc de artificii că totul a fost neverosimil de firesc și de ușor. Eliberare! Iluminare! Doamne, păi dacă și moartea e la fel de ușoară, rog să fiu înscris chiar acum…

Din păcate, iluminarea a durat sub 40 de minute, până spre ora 15, când a început celălalt program la care ne-am înscris, the Sky Tour, când senzația de stăpân al lumii, că pot face orice, a fost din nou pusă la încercare pe alte 7 tiroliene, nu la fel de lungi precum prima, însă de data asta totul a fost mult, mult mai greu, mai fizic, mai rudimentar. Și poate de data asta nu a mai fost atât de frică, cât a fost stres, și muncă, și improvizație și co-participare, tremurul genunchilor peste hăuri, când ești atârnat de un cablu între cer și pământ. Frica trebuie învinsă mereu, ca un balaur cu 7 capete.

Acum e rândul tău. Tema noastră de azi este: Descrie un moment mic în care ți-ai învins o frică mare?

Nu contează momentul, locul, sau pixul, dar scrie dintr-o suflare, minim 10 minute, și scrie tot ce îți vine în minte, fără să îți pese de gramatică, ortografie, stil sau cursivitate. Lasă-te să aluneci în transă și scrie cu furie sau cu calm, dar fără a ridica nici un baraj șuvoiului de emoție, cuvinte, gânduri...