Am ajuns pe Milo Potamos Beach, (fotografiată aici de Costas Dumitrescu), una dintre cele mai frumoase plaje din Pelion, undeva pe la ora 14. Și când vezi de sus, de pe faleză, apa aceea azurie, la întâlnirea dintre munte și mare, cum să nu vrei o baie? Dar cum să reziști sub soarele de peste 40 de grade, care literalmente îți coace creierii în cap? Abia puteam păși cu tălpile goale pe nisip, când am coborât pe plajă.

– Știu eu o peșteră, dacă poți înota până acolo, îmi face cu ochiul ghidul nostru greco-armean, Vanis. Nu e foarte departe. Înotăm spre larg, cotim la stânga după stâncile acelea, și apoi ne bălăcim la umbră în peșteră.

Zis și făcut! Înotăm noi pașnic spre larg, prin apa liniștită. Și când te uiți înapoi, spre mal, locul pare și mai frumos, cu muntele atât de verde care se prăbușește în apa de cleștar. Frumos!

Dar pe măsură ce ne apropiem de gura peșterii, talazurile cresc neîncetat, lovind din toate direcțiile. Tangaj. Dar înainte! Siga, siga.

Înăuntru e umbră deasă, minunată, dar și valuri înspumate. Marea fierbe încă de la intrare. Dar mă bag, pe urmele lui Vanis, grăsuț, neîndemânatic pe uscat, dar uite ce delfinaș în apă!

Și la un moment dat, după ce încasez câteva ciocane acvatice în cap de văd stele verzi sub nori sărați acoperind cerul gurii, mă lovește panica, nene. Insinuantă, irezistibilă, atotcuprinzătoare. Paralizez. Gata, dintr-odată nu mai știu să înot. Mă înec. Ca atunci, pe Paradisio Beach, din Kos. Mă agăț de o muchie tăioasă de stâncă și mă pironesc de ea într-un deget dureros, dar frica e mult mai mare decât durerea, mult mai mare decât rațiunea…

– Vino, vino, mă cheamă Vanis către fundul peșterii. Nici nu-l mai văd bine în norul de aerosoli.

Ce vino, nene, că eu nu mai știu stânga de dreapta. Mă liniștesc puțin, și îmi fac curaj să dau drumul stâncii de care oricum mă izbeau valurile ca pe o gânganie. Apoi îmi fac vânt către ieșirea din peșteră.

Încet, încet reușesc, și pe măsură ce ies în larg, îmi amintesc că de fapt eu chiar știu să înot bine. Mă liniștesc cu totul. Groaza aceea irațională se evaporă ca un vis urât, neputincios, în lumina orbitoare a soarelui.

Vanis mă prinde din urmă și mă întreabă ce s-a întâmplat. Acum, după 5 minute, înotând liniștiți către țărm, nici mie nu îmi mai vine să cred atacul de panică din peșteră, convingerea aceea că mă duc la fund. Încerc să-i explic, dar nu sună prea convingător.

– Hai din nou, îi zic, pradă unui acces nebunesc de curaj de data asta.

– Bravo, bravo, orea! Așa îți învingi frica, zice el.

Repetăm scena de mai sus, și nu îmi mai e frică. De data aceasta nu mă mai uit cum se sparg valurile de pereți, ci intru pe spate, privind către larg. Oricum, nici o problemă! Când ne apropiem de fundul peșterii văd, simt, pipăi cu tălpile ce încerca Vanis să îmi strige. Că la câțiva pași de unde am crezut că mă înec, apa devenea foarte mică, puteai sta în picioare!

Fantastic! Ca în viață. În momentul acela când crezi că te duci la fund, că gata, s-a zis cu tine, nu ceda, rabdă, luptă, mai fă câțiva pași. Limanul e aproape. Noaptea e cea mai neagră chiar înainte să răsară zorile.

Acum tu. Scrie despre una dintre cele mai memorabile lecții pe care le-ai primit de la viață.

Acum e rândul tău. Pentru tema de azi descrie un moment de cumpănă, în care te-ai simțit între viață și moarte - și ce ai învățat din el.

Nu contează momentul, locul, sau pixul, dar scrie dintr-o suflare, minim 10 minute, și scrie tot ce îți vine în minte, fără să îți pese de gramatică, ortografie, stil sau cursivitate. Lasă-te să aluneci în transă și scrie cu furie sau cu calm, dar fără a ridica nici un baraj șuvoiului de emoție, cuvinte, gânduri...