Bine ați revenit!
Într-o dimineață de toamnă, o babă cocârjată care se întorcea cine știe de unde, și-a chiorât ochii miopi spre o mogâldeață cocoțată pe movilă de bălegar unde stătea cu mâinile la spate un pui de om cu pălăriuță de pai. Era un puști de vreo 4-5 anișori cu o privire încrezătoare, în pantaloni scurți galbeni și o flaneluță în dungi maro și alb, cu pălărie pe cap și o coșnița în mâna.
Venise cu bunicii lui la cules de vie, și înainte să treacă la treabă, se cocoțase pe muntele ăsta, cum i se părea lui, să vadă toată lumea cunoscută, de jur împrejur.
Baba s-a îndreptat de cocoașă, și-a tras în jos de broboada neagră cu stânga, și cu mâna dreapta făcută streașină la ochi, să nu o orbească soarele tocmai răsărea în spatele băiețelului, mare și galben ca o floare uriașă crescută pe movilă de bălegar, înconjurându-i pălăriuța ca un halou sfânt, s-a uitat la el uimită și a croncănit răgușit din toate puterile: Tu ești Copilul Soarelui!
Cătă a dat să o corecteze, să îi spună că de fapt el e copilul inginerului, nepotul lui Ţaţa Leana lui nea Mișu, dar o știa prea bine pe baba asta și îi era frică să intre în vorba cu ea. Ţaţa Petre lui Togan era spaima satului: bătrână urâtă și rea și slobodă la gură. O vrăjitoare care urla către fetele adolescente ale vecinilor ei din capul dinspre izlaz al uliței unde satul întreg așteaptă seară vacile: …rați ale dracu, va futeți ca iepele, fă!
Cătă n-ar fi băgat-o în seama pe Țața Petra, n-ar fi ținut minte momentul asta ani și ani după aceea, dacă nu s-ar fi potrivit mănușă cu idea că el e trebuia să fie copil cu totul special, pe care i-o băgase în cap mamaia lui, Țața Leana lui nea Mișu, altă vrăjitoare...
Pe Cătălin, părinții, legați de serviciu undeva departe, la oraș, care îl dătuseră să fie crescut de bunici, erau un fel de zei care se materializau rar, nu se știe de unde, dar în special duminicile când aduceau cadouri. Îl vizitau la una-două luni – niște străini de lux, mult-așteptați, se punea masă mare când veneau ei, aduceau dulciuri și apoi plecau la casa lor, la Orșova, în Mehedinți. Apăreau și dispăreau la intervale pe are băiețelul nu avea cum să le înțeleagă.
Dacă de regulă, copilul se răsfață cu iubirea necondiționată a mamei, Cătălin crescuse aproape fericit în puful de cloșcă al mamaii. Însă de la ea a băgat la cap, complet denaturat, o lege de fier a vieții lui: că trebuie să fii special pentru a fi iubit. Ea îi tot repeta: maică, nu râde așa că nu îți stă bine, sau: stai drept, sau: pune mâna treabă, sau: nu te încurca cu oricine că vezi tu, tu ești copil nu de un inginer ci de doi. (ceea ce, într-un sat de săraci și proști din Teleorman unde nu mai există nici un alt inginer părea maximul absolut…)
El a înțeles că trebuie să fii special pentru a fi iubit de acești doi zei părinți care îi vizitau rar, că ei nu pot să vină acasă, ca într-una din poveștile pe care i le spunea mamaia serile, până când el, Cătălin al celor doi ingineri, prin purtarea lui, nu va deveni demn de ei. În timp, cei doi ingineri silvici s-au transferat cu serviciul la Roșiori, Teleorman, și apoi la Alexandria, iar frecvența vizitelor a crescut. Între timp s-a născut sora lui Cătălin, Diana, apoi verii lor. Peste drum locuia moșul (nea Tudor, fratele mai mare al lui tataie) și moașa, Oița, cu copii lor, apoi li s-au născut și lor nepoții. Erau ca un clan mai mare și Cătălin se simțea acasă cu oricare dintre ei…
Așa a crescut, protejat și încântat de tataie, (cum îi zicea lumea lui nea Mișu), – un Cronos, atotputernic, echilibrat, hâtru, dar cumva retras, preferând să nu-și exercite decât cu zgrâcenie autoritatea, pe care de altminteri, mai mult de rușine decât de frică, (cel puțin în ultimii 20 de ani de viață, cât a trăit cu partea dreaptă a corpului paralizată în urma unui atac cerebral) nu s-ar fi gândit oricum să i-o conteste cineva.
Cătă a crescut că un pui preferat, delfin al Franței, sub aripa mamaii. Țața Leana - o cloșcă: totul pentru familie, muncind, făcându-se indispensabilă, sufletistă, cea care îi strânge pe toți laolaltă, servindu-i, dar și dominându-i cu temperament de foc, pe ei, casa ei.
Totuși, rămâneau vizitatorii, mama și tata, pe care poate îi iubea mai mult, tocmai pentru că veneau rar. Ar fi vrut să le intre în voie, să facă ceva să rămână cu el.
Dar în loc să vină ei acasă, (în adevărată casă de la Brătășani) i-au luat în Alexandria, și pe el și pe sora cu un an mai mică, Diana, în casa de departe, să învățe la școala de la oraș. Diana nu a avut probleme. Însă Cătălin nu s-a putut adapta, de câteva ori a fugit de acasă. Când îi lăsau singuri în apartament nu suporta închisoarea și plângea isteric. Părinții erau mai toată ziua la serviciu, așa că în primele luni, de acomodare, au angajat o femeie care să aibă grijă de ei. Din fericire, în vacanțe, dar și în fiecare weekend se întorcea la Brătășani, la casa de acasă, la casa bunicilor.
**
Abia aproape de 40 de ani Cătălin, (care devenise cu adevărat special în tot ceea ce făcea, dar cu ce preț?) și-a amintit din senin că pe la 4-5 ani, undeva pe dealurile din apropiere de satul unde a crescut, se întâlnise cu o cotoroanță care l-a recunoscut drept Copilul Soarelui!
Ţaţa Petra a lui Togan. Baba aia urâtă, rea și slobodă la gură pe care ar fi băgat-o în pizda măsii cu soarele ei cu tot, dacă ce i-a spus ea nu ar fi fost capital pentru el, alminteri cum să fi ținut minte așa de viu momentul ăla?, dacă nu s-ar fi potrivit mănușă cu ce îl învățase altă vrăjitoare… Și-a amintit de zurgălăii celor doi ingineri din coada învățăturilor mamaii, pe care el i-a suscit și răstălmăcit băgându-și în cap că trebuie să fii special pentru a fi iubit de părinții vizitatori! A văzut cum legea asta primordială primise noi întăriri de la tatăl său (care fusese condiționat la rându-l sau de aceiași femeie să fie special și prin urmare sportul lui preferat era să calce oamenii pe cap pentru a-și dovedi cât e de deștept).
- Așa e, trebuie să fii special, dar uite-te la tine cât ești de ești prost, nu faci nimic bine - prin urmare nu meriți să fii iubit, d-aia nu ești iubit – a fost lecția predată de tată timp de peste un deceniu. Cercul vicios acestui raționament a fost întărit mai apoi de prima iubire, de Dorina – al cărei principal mesaj a fost: nu te iubesc, orice ai încerca tu, orice ai face, prin urmare iată dovada că deși trebuie să fii, tu nu ești, nu poți fi special!
A revăzut încercările patetice ale adolescentului Cătă: freza în vânt, identitatea tulbure sau statul pe scaun la chefuri când toată lumea se distrează.
A văzut cum tot restul vieții, încercase să devină special pentru a fi iubit. Cum făcuse orice pentru asta: mai puțin să iubească cu adevărat. Căci el se concentrase pe a fi special. Nu își dătuse seama din însuși exemplul viu al tatălul că atunci când ții morțiș să fii special împingi oameni la o parte, te urci în capul lor, în nici un caz nu îi aduni lângă tine.
A revăzut strategiile de a fi special ale adultului tânăr: cei 10 ani de creștere după venirea în București, încercările de a cunoaște oameni, locuri, lucruri, accelerat înainte. Munca, toate eforturile pentru a ajunge în vârf.
A revăzut cum s-a perfecționat în meseria de contrabandist amoros ocupându-se cu salvarea clandestină de domnițe la anaghie pentru a-și lua din nevoia, recunoștința sau dezamăgirea lor, sentimentul că e important, special, puternic.
A trecut în revistă toate relațiile la distanță, pe net, toate eșuate lamentabil, căci, din păcate pentru el, nevoia de a fi special intra în conflict cu nevoia de siguranță.
A revăzut coliziunea la job cu Theo, cu Cristi, confundați cu figura paternă, autoritară, un accident care se suprapusese peste rana veche a tatălui și în conjuncție cu un moment oportun, declanșând o schimbare de macaz în evantaiul formelor de a fi special: adică fuga cu Dina confundată poate cu mama, primii la Mureș, confuzat cu locul copilăriei, și apoi plecările în Thailanda, Viena, Grecia, și aiurea, alte prilejuri de a se simți special.
A retrăit succesul în contratimp, de a ajunge șef la reviste, doar pentru a vedea că pentru el, National Geographic și Traveler sunt hainele cele noi ale împăratului și un Titanic deja ciocnit.
A revăzut mutarea definitivă la Mureș, cu Dina, ultima domniță, cu care se și însurase, lângă care se simțea cel mai special. A revăzut marile momentele de cotitură și pe cele mici, ca niște încrețituri de plapumă acoperind pașnic și mincinos o relație tot mai zbuciumată, în care EA îi întorcea tot mai mult spatele. S-a simțit trădat și abandonat, străvechea rana a abandonului s-a deschis, sorbindu-l ca într-o gaură neagră….
A înțeles într-un final că în ultimii ani, orbit de nevoia lui nebună de a fi în siguranță și special în același timp, trăise în marșarier, că fuseseră ani de dat înapoi, ani de regresie. O involuție poate dorită, căutată în încercarea a trăi ca adult al visului lui bebe abandonat, de a fi cu mama protectoare. Ce nebunie! Căci Dina, slavă Domnului preaînalt care se îndurase de nebunia lui, se dovedise o mamă care otrăvește suzeta, care dă foc la leagăn și fuge cu Primarul, cu Puterea (statut&bani), pe care țintea inconștient să-l prindă în plasa atenției ei, așa cum făcuse și cu Cătălin înainte, așa cum păianjenul prinde un fluture de noapte amețit de incandescența unui filament. Totul culminând cu întâlnirea atât de improbabilă cu Noe, din care Cătălin își dătese seama pentru prima oară de o lecție esențială: că de fapt, nu trebuie să faci nimic pentru a fi iubit. Însă și aici eșuase pentru că Noe era omul cel mai asemănător cu el cu putință, o copie a lui mult mai tânără, la care, la fel, nevoia de a fi special și bucuria libertății intrau prea ușor în conflict cu un simț exacerebat al rușinii și cu nevoia de siguranță.
A înțeles într-un final că toată încercarea lui fusese nebunească. Trăgea linie și vedea într-adevăr eșec, sau semi-eșec pe toată linia: pe plan personal, în carieră, în familie.
Ce-i de făcut?
- Scriptul! Trebuie schimbat scriptul!, a realizat într-o străfulgerare.
***
Am tot ținut harta invers până m-am trezit în fundătură. Instrucțiunile de utilizare a jucăriei, primite în prima copilărie de la mamaia și de la tata, și înghițite pe nemestecate.
a) De la Mamaia: ești copil, nu de unul, ci de doi ingineri. Prin urmare nu poți să vorbești/râzi/te joci/îmbraci/mănânci oricum! - Ce a înțeles copilul? Legea nr 1: ești special, prin urmare, TREBUIE să fii mereu la înălțime/cel mai bun.
b) De la Tata: ești o dezamăgire pentru mine, ai tărâțe în cap, nu faci nimic bine, de ce nu poți să fii și tu ca x, y, z? – Ce a înțeles copilul/ legea nr 2: nu ești, și nu vei fi nicodată, suficient de bun (și d-aia nu ai cum să fii iubit).
Cele 2 convingeri s-au amestecat ca nisipul și cimentul într-o axiomă beton: ca să fii iubit, “TREBUIE/ești dator să fii cel mai bun” (Mamaia), “dar nu ești în stare” (Tata). sau you are still unworthy of love…
Acesta a fost VECHIUL TESTAMENT, legea fundamentală după care s-a clădiy viața mea! Complet irațional, într-o menghină contradictorie și care nu lasă nicio portiță de scăpare!
Tot ce am reușit în viață s-a născut din strădaniile la care obligă prima lege (trebuie să fii cel mai bun). Lipsa bucuriei, sentimentul impostură și anxietatea cronică a celei de-a doua (dar nu ești suficient de bun).
O viață de Sisif: rostogolește bolovanul cât mai sus (legea nr 1), știind că e condiționat gravitațional să se prăbușească (legea nr 2). Iar și iar.
În lumina convingerii de mai sus lumea pare drept un loc absurd și otrăvit. Singura soluție: să fugi, să te ascunzi, să te pui la adăpost.
Și uite așa m-am ascuns la capătul lumii, într-un sat din Mureș la margine de pădure și fâneață.
Cu Dina - pe post de șefă a securității care să mă iubească și necondiționat. Și cu Miru cu o copilărie perfecte, regele, cel ce n-am putut fi eu !
Am clădit un buncăr (în mintea mea) – familia tradițională undeva la marginea civilizației care părea singură rețeta a fericirii în condițiile date.
Și uite așa, aproape pe nesimțite, au trecut 10 ani. Până când, pe nesimțite, mă trezesc că:
Depresia cea mai neagră! Viața e de căcat! Emoții somatizate într-un trup în care durerea migrează misterios dintr-un loc în altul.
Abia grație Psihologiei, a unor lecturi din Albert Ellis am început să realizez convingerea irațională, contradictorie și fără ieșire, care a stat la baza vieții mele: 1. TREBUIE să fii cel mai bun (Mamaia), 2. Dar nu ești în stare (Tata).
Am realizat că trebuie să le rescriu. UN NOU TESTAMENT:
1. Îmbrățișează realitatea și adaptează-te la situație, 2. Doar încercând, înveți!
Conform lui Abert Ellis, doar două sunt scopurile cu cap în viață: supraviețuirea și fericirea. Cum le atingi?
Îți maximizezi șansele de supraviețuire străduindu-te să fii cel mai bun! (era convingerea bunicii și a tatălui meu, pe care mi-au inculcat-o în copilărie).
Convingerea mea de azi: în lumea noastră, când nu te mai pândește din tufiș tigrul-cu-colți-sabie, când nu mai năvălesc tătarii, când nu mai există mari violențe ci doar cel mult taxe mari la stat…
îți maximizezi șansele de supraviețuire adaptându-te la situație.
Nu e TREBUIE să fii cel mai bun, ci doar suficient de adaptat.
Că să te poți adapta în cele mai condiții devine esențial mens sana in corpore sano. Aici e de lucrat toată viața: să ai grijă de tine, îți păstrezi mașinăria în cele mai bune condiții de sănătate fizică și mentală.
Noi instrucțiuni de folosire a jucăriei: Citește atent orice situație și înșurubează-i-te fără sforțări (că îți strici filetul) cu uleiul bunei dispoziții. E ok să greșești. Doar încercând, înveți!
Cine are nevoie de buncăr?
La ce bun o șefă a securității?
Fuck it all! Fuck you!
Premiza era greșită. Lumea nu e otrăvită!
Iar eu sunt un norocos.
Faptul că părinții m-au dat să fiu crescut de bunici la 6 luni n-a fost o catastrofă ci un noroc.
Păi ce ar fi fost viață mea fără inputul (“ești special”) bunicilor? De nedus ar fi fost doar crucea lui “ești de căcat” primită de la Tata.
Faptul că am plecat de la București (păstrând jobul și călătoriile de la revistă) n-a fost o catastrofă ci un noroc.
Mi-am văzut visul cu ochii, și calitatea vieții mele a crescut. Am avut parte de ambele lumi – țară și oraș, natură și civilizație (mi-au lipsit doar ochii să văd ce am, judecata sănătoasă și dispoziția de a mă bucură de ele).
Faptul că tu mi-ai întors spatele în anii din urmă nu e o catastrofă ci un noroc. E minunat că nu mai are nevoie de mine. E biletul meu de eliberare, un semn și un însemn că pot trece la nivelul următor.
La vita e bella. Ieși din nou în lume!
NOUă CONSTITUȚIE: Take care of yourself! Enjoy yourself! Invest în yourself.
Respectă-te! Bucură-te! Ai încredere în tine! Ascultă-ți instinctul!
Nu trebuie să fii cel mai bun pentru a fi iubit/în siguranță. Nu trebuie nimic. Nu ai nimic de dovedit. Nu trebuie să fii pe placul nimănui.
Îmbrățișează-te necondiționat! Valoarea ta de piață, la cursul zilei, e de 100 de milioane de dolari. Atâta ar costă să fie produse cu tehnologia de azi toate celulelor tale.
Acceptare de sine! Dar doar atât ai de făcut. Partida e că și câștigată când ești de partea ta.
Cine te va iubi, te va iubi pentru că are nevoie în acel moment de ce ești, fără să te strofoci.
Nu te mai judecă, nu te mai condamna.
Nu teme, nu te abține, nu te trage la o parte de frică greșelii. Nu îți taie nimeni capul dacă mai și greseti. Dă-ți voie să greseti.
O VIAȚă NOUă DUPă NOUL TESTAMENT: 1. Încearcă să te adaptezi cu hiperrealism în orice situație, 2. Ai voie să greșești, 3. Doar încercând, înveți.
N-am nevoie de nimic de la nimeni. Cine să mă respecte, apere, iubească, îmbrățișeze, cine dacă nu eu?
***
Spre finalul cărții "Games People Play" Eric Berne abordează conceptul de "scenarii de viață" ("life scripts”). Acestea sunt programe inconștiente pe care le-ai dezvoltat în copilărie, bazate pe mesajele și influențele primite de la părinți și alte figuri autoritare. Berne susține că aceste scenarii pot funcționa ca niște comenzi sau blesteme din copilărie, influențându-ți comportamentul și deciziile pe tot parcursul vieții!
Eric Berne e părintele analizei tranzacționale. El a fost un psihiatru și psihoterapeut canadian-american care a dezvoltat această teorie inovatoare în anii 1950 și 1960, oferind o nouă perspectivă asupra comportamentului uman prin intermediul interacțiunilor sociale și a conceptelor de "stări ale eului", "jocuri psihologice" și "scenarii de viață”.
El explică faptul că aceste scenarii sunt adesea formate din mesaje verbale și nonverbale primite în copilărie, care pot include instrucțiuni directe, așteptări, interdicții sau permisiuni. Aceste mesaje pot fi pozitive sau negative și îți pot modela modul în care îți percepi propria valoare, relațiile cu ceilalți și abordarea față de viață în general.
Berne clasifică aceste scenarii în diverse tipuri și categorii, precum:
- "Nu fi copil!" (interzic comportamentul sau exprimarea autentică)
- "Nu crește!"(descurajează maturizarea sau asumarea responsabilităților de adult)
- "Nu reuși!" (subminează încrederea în succes și realizare)
Aceste mesaje otrăvite pot deveni parte a identității tale. Identificarea și înțelegerea lor sunt pași esențiali în terapia analizei tranzacționale, deoarece îți permite să conștientizezi și să rescrii aceste programe inconștiente pentru a trăi o viață autentică și satisfăcătoare.
CARE CREZI CĂ E LIFESCRIPT-UL TĂU ȘI CINE ȚI L-A DAT?
PS: Este important să scrii fără să te gândești, să nu te oprești pentru corecturi și să continui să îți miști mâna timp de 10-15 minute. Aceasta ajută la eliminarea rezistenței față de scris și la descoperirea gândurilor ascunse.
Nu contează momentul, locul, sau pixul, dar scrie dintr-o suflare, minim 10 minute, și scrie tot ce îți vine în minte, fără să îți pese de gramatică, ortografie, stil sau cursivitate. Lasă-te să aluneci în transă și scrie cu furie sau cu calm, dar fără a ridica nici un baraj șuvoiului de emoție, cuvinte, gânduri.
