Bine v-am regăsit.

Măcelărirea Maroniului e una dintre cele mai mari ticăloșii din viața mea. Maroniul a fost ieduțul lui Vladimir, primit de la Mariana. Se atașase de noi mai ceva ca un câine. Prinsese atâta încredere și curaj că ne însoțea și când mergeam pe munte după ciuperci. Era ca unul dintre ceilați câinii, ba mai fidel, că el nu pleca niciodată de lângă piciorul meu. Și noi aveam multă grijă de el. În poza e Vladimir cu umbrela, protejându-l de ploaie... oricum, Maroniu devenise atât de parte din familie, încât nu mai putea sta departe… Asta s-a transformat curând într-o problemă când trebuia să intrăm în casă. I-am luat un gard electric, dar fără succes: ieduțul urla ca un apucat sau se arunca pur și simplu în gard fără să-i pese de șocul electric. Maroniul a sfârșit prin a fi sacrificat de vecinul nostru de mai sus, Ghiocel, care fusese și cioban la viata lui, și se mai ocupa cu trebușoare d-astea. Nu mai știu dacă Ghiocelul, sau Adina sau chiar eu am venit cu ideea. Deși nu cred că eu să fi fost în stare de o decizie de management atât de pragmatic… Nu încerc să mă scuz, n-am cum! mai ales că l-am dus eu însumi acolo. Și l-am dus cu mâinile în buzunare, fără sfoară sau altă legătură, căci mă urma ca un câine, avea atâta încredere în mine. Pe drumul de întoarcere, eram atât de șocat că am putut să fac una ca asta, că mi s-a tăiat respirația, și picioarele, m-am prăbușit pe marginea drumului. Tocmai eu, o victimă profesionistă! Adică nene, eu chiar știam cum e. De câteva ori în viață mi s-a întâmplat să fiu în pielea Maroniului. Nu la propriu dar… tot pe acolo e când de câte ori nu poți, n-ai cum să procesezi informația că cineva pentru care ai sări și în foc, și în gardul electric, te duce la tăiere fluierând, cu mâinile în buzunare.Maroniul a rămas cu noi în pungi bine porționate, în congelator. E o lege a firii omenești. Și a stat acolo multă vreme, căci nici unul dintre noi nu se putea decide să-l mănânce. Mi-a adus aminte de Maroniul durerea unui cliente măcelărită emoțional vreme de doi ani de un partener care la un moment dat și-a găsit o ofertă mai bună. De fapt, mai tânără. (Sau în fine... cine știe ce o fi fost și în podul lui.) Dar cum i-a fost frică să se arunce din prima, a gravitat oscilând astronomic între cele două axe. Doi anișori de indecizie. Domnul a făcut până la urmă pasul înainte, la mai binele lui, peste dar numai după ce a băgat-o în groapă, psihic și emoțional, pe fosta parteneră, devenită prea în vârstă pentru el, prea greu de gestionat, dar nu prea de tranșat până la ultimul gram de resursă fizică și de orice fel, bine porționate în punguțe atent cântărite, și în congelatorul sufletesc al unui bărbat care se întreba daca nu merită mai mult… Oare nu-o fi lege a firii umane? Poate chiar vedem totul ca pe o resursă, papă tot din farfurie, nu se pierde nimic! N-ați observat că până și cele mai frumoase biserici vechi sunt făcute din pietrele vandalizate ale unor biserici și mai vechi…?

Acum tu. Scrie despre una dintre cele mai memorabile lecții pe care le-ai primit de la viață.

Acum e rândul tău. Pentru tema de azi descrie ea mai mare ticăloșie din viața ta.

Nu contează momentul, locul, sau pixul, dar scrie dintr-o suflare, minim 10 minute, și scrie tot ce îți vine în minte, fără să îți pese de gramatică, ortografie, stil sau cursivitate. Lasă-te să aluneci în transă și scrie cu furie sau cu calm, dar fără a ridica nici un baraj șuvoiului de emoție, cuvinte, gânduri...